*Ion Creangă, scriitor român, teolog, autor de manuale școlare, politician, poet

“De te-ai coace toată toamna
Eşti mai acră decât coarna;
De te-ai coace-un an ş-o vară,
Tot eşti acră şi amară;
Ieşi afară ca o pară;
Intri-n casă ca o coasă;
Şezi în unghi ca un junghi.
Ş-au mâncat, ş-au băut, ş-au cântat până au adormit cu toatele pe loc.
Când se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde.Iese afară speriată, dă încolo, dă pe dincolo, şi când intră în bordei, ce să vadă? Bietele nurori jeleau pe soacră-sa… Pene împrăştiate pe jos, fărmături, blide aruncate în toate părţile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloşie mare!…
- Da’ ce-i acolo? strigă baba înspăimântată.
Nurorile atunci sar arse în picioare; şi cele mari încep a tremura de frică, cum e varga, şi lasă capul în jos de ruşine. Iar cea cu pricina răspunde:
- Da’ bine, mămucă, nu ştii c-au venit tătuca şi cu mămuca, şi le-am făcut de mâncare, şi le-am scos un cofăiel de vin, şi de aceea ne-am chefăluit şi noi oleacă. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.
- Şi m-au văzut cuscrii cum dormeam?
- D-apoi cum să nu te vază, mămucă?!
- Ş-apoi de ce nu m-aţi sculat? Mânca-v-ar ciuma să vă mănânce!”

 (Soacra cu trei nurori)

Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, în Humuleşti, a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

” După propria-i mărturisire într-un început de biografie, Ion Creangă s-ar fi născut la 1 martie 1837. În Albumul societăţii “Junimea” este trecută aceeaşi dată de naştere. Însă fiindcă n-au fost la îndemână acte sigure, ştirile despre starea civilă a oamenilor mai vechi sunt totdeauna încurcate, şi fiecare document nou ce se regăseşte strică ceea ce părea limpede. Discuţia se urmează şi azi în jurul datelor, totul mărginindu-se la o ceartă de cifre, fără interes pentru substanţa lucrurilor, decât, poate, în măsura în care ne dezvăluie chipul cum se întocmeau actele de stare civilă ina cea vreme. S-a găsit mitrica după care Ion Creangă s-ar fi născut la 10 iunie 1939. Dată ar fi incontestabilă, cu toată relativitatea cu care se întocmesc asemenea acte. Discuţia e hrănita de şovăielile lui Creangă când e vorba de a-şi hotăra vârstă. La căsătorie,Creangă mărturisea 23 de ani , ceea ce ar da că an al naşterii 1836, fiindcă cununia s-a făcut în 1859 . Era , nici vorbă, o vârstă aruncată acolo cu oarecare sporire, ca să se-nţeleagă cum că mirele e apt să devină faţă bisericească . În cererea de hirotonisire, din acelaşi an, având şi mai mult interes să nu se spună c-ar fi prea tinerel şi c-ar putea să aştepte , se arata având “24 ani trecuţi”, de unde ar ieşi naşterea în 1835 . Din 19 decembrie 1877 este o fotografie descoperită de curând , şi pe cartonul căreia povestitorul se însemna “în etate de 42 de ani”, născut dar în 1835. Când Creangă îşi punea data 1 martie 1837 în autobiografie şi o comunică şi “Junimii” , e de crezut că atunci cel puţin se gândesc bine. Se vede că a-şi spune vârsta adevărata nu-i plăcea, fiindcă în Amintiri a scos anul naşterii. La moarte se ştia că avea 52 de ani, şi aşa se scria în actul de deces, al cărui informator nu putea fi decât Zahei. Asta ne readuce la 1837 că an de naştere.  

(G.Călinescu – Viaţa şi opera lui Ion Creangă)

“Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le zice:
- Dragii mamei copilaşi! Eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-a mâncării. Dar voi încuieţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul, şi să nu cumva să deschideţi până ce nu-ţi auzi glasul meu. Când voi veni eu, am să vă dau de ştire, ca să mă cunoaşteţi, şi am să vă spun aşa:
Trei iezi cucuieţi,
Uşa mamei descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
Pe subsuori.
Auzit-aţi ce-am spus eu?
- Da, mămucă, ziseră iezii.
- Pot să am nădejde în voi?
- Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem odată băieţi, şi ce-am vorbit odată vorbit rămâne.
- Dacă-i aşa, apoi veniţi să vă sărute mama! Dumnezeu să vă apere de cele rele, şi mai rămâneţi cu bine!
- Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi, şi Dumnezeu să-ţi ajute ca să te întoarne cu bine şi să ne-aduci de mâncare.
Apoi capra iese şi se duce în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Dar vorba veche: “Pereţii au urechi şi ferestrele ochi”.
Un duşman de lup – ş-apoi ştiţi care? – chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la peretele din dosul casei, când vorbea capra cu dânşii.
“Bun! zise el în gândul său. Ia, acu mi-e timpul!… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cârnosi şi i-aş jumuli!” Cum zice, şi vine la uşă: şi cum vine, şi începe:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!
Că mama v-aduce vouă:
Frunze-n buze,
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
În spinare,
Mălăieş
In călcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.
- Hai! deschideţi cu fuga, dragii mamei, cu fuga!
- Ia! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa, că vine mama cu de mâncare.
- Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i vai de noi! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas;glasul ei nu-i aşa de gros şi răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos!
Lupul, auzind aceste, se duse la un fierar şi puse să-i ascuţe limba şi dinţii,pentru a-şi subţia glasul, ş-apoi, întorcându-se, începu iar:
Trei iezi cucuieţi,
Mamei uşa descuieţi!…
- Ei, vedeţi, zise iarăşi cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă? Nu-i mămuca,nu-i mămuca! D-apoi cine-i dacă nu-i ea?! Că doar şi eu am urechi! Mă duc să-i deschid.
- Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine! Poate mai de-apoi a veni cineva ş-a zice: Deschideţi uşa, că vine mătuşa! Ș-atunci voi trebuie numai decât să deschideţi?
- D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de când lupii albi şi s-a făcut oale şi ulcioare, sărmana?
- Apoi, dă! nu spun eu bine? zise cel mare. Ia, de-atunci e rău în lume, de când a ajuns coada să fie cap… Dacă te-i potrivi tu acestora, îi ţinea mult şi bine pe mămuca afară. Eu, unul, mă duc să deschid.”

(Capra cu trei iezi)

Data naşterii lui Creangă este incertă. El însuşi afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu.
Creangă a mai avut încă şapte fraţi şi surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919.
Tinereţea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe şcoala de pe lângă biserică din satul natal. Fiu de ţăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredinţează bunicului matern (“tatal mamei, bunicu-meu David Creangă din Pipirig”), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde continuă şcoala.În 1853 este înscris la şcoala Domnească de la Târgu Neamţ sub numele Ştefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la şcoala catihetică din Fălticeni (“fabrica de popi”). Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic “Veniamin Costachi” de la Socola.
S-a despărţit cu greu de viaţa ţărănească, după cum mărturiseşte în Amintiri:
„Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului iar apoi, luându-şi atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iaşi cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).
 La 19 decembrie 1860 se naşte fiul său Constantin.

“În vreme ce Creanga meşterea la abecedarele şi la poveştile sale suit în crivat ori cufundat în putină, băiatul sau crescuse de-a binelea şi se afla acum flăcău în toată puterea cuvântului. Constantin nu era nici deştept şi n-avea nici vreuna din însuşirile tatălui. Şcoala militară din Iaşi, unde Creanga îl internase fără plată în 1872, scoţând cu martori act de paupertate, îi răpise orice ingenuitate, dându-i fumuri şi nu-i dăduse în schimb nici o cultură serioasă. Era tocmai unul din acei semidocţi de care vorbea Eminescu, un cioflingar de târg, care se cam ruşina de tată şi avea gusturi măreţe. Însă Creanga, că orice părinte, îşi iubea puiul şi-l credea bun la ceva. Cu o dragoste vrednică de toată laudă, el aleargă la mărimile pe care le cunoştea ca să le ceară o vorbă bună pentru plodul său. Muşcător de felul lui şi plin de încredere în “ţărănia” sa când era vorba de produsele minţii, Creangă redevenea smeritul om de jos care se roagă de boieri pentru binefacere.  Şi, cum tot Maiorescu îi sărea în ajutor cu folos, recunoştinţa institutorului lua formă celei mai adânci smerenii. Creangă, care ca diacon sărutase mâna directorului său de şcoală normală când fusese numit institutor, fu văzut la maturitate sărutând iarăşi, în faţa a o sută de comeseni ai unui bancher, mâna lui Titu Maiorescu.  Şi, într-adevăr, institutorul nu datora “Junimii’ numai pâinea sa, dar o seamă de bune îndrumări pentru slabul sau fecior. Pe dată după război, Constantin se afla la Bucureşti, unde urmează şcoala militară. Slavici îi este corespondent şi primeşte des de la îngrijoratul părinte întrebări de felul acesta: «Nu ştiu dacă Creangă al meu învaţa ori se lăsă pe-o ureche». Creangă s-a rugat bineînţeles şi de Maiorescu să dea sfaturi băiatului şi să-l ocrotească “dacă merită”, fiindcă criticul primeşte pe Constantin în casă şi, probabil, îl invită la masă. Eminescu însuşi e solicitat să arunce o privire. Nu se vede că elevul de şcoală militară ar fi înţeles câtuşi de puţin importantă oamenilor care binevoiau să se ocupe de el din respect pentru tata. Pricepu numai că tată-său avea trecere şi prietenii influenţe, care-i puteau folosi.(…)
În curând, Constantin ieşi sublocotenent de marină şi fu trimis la Triest, probabil de stat, de unde în toamna anului 1880 era întors nu demult. Clima Italiei, zicea el, îi îmblânzise caracterul lui zburdalnic. Îi plăcea luxul şi aventură, în care scop şi intrase la marină, uniforma fiind pompoasă (frac şi bicorn) şi slujba cauzatoare de schimbări. Nu mult după ieşirea din şcoala, lua parte la o paradă în Iaşi şi uniforma nemaivăzută induse în eroare pe cei de faţă, care crezură că sublocotenentul este un consul rus ori vreun ambasador. “

 (G. Călinescu- Viaţa şi opera lui Ion Creangă)

În 1864, Creangă intră la şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult şi l-a numit învăţător la şcoala primară nr. 1 din Iaşi.
După ce timp de 12 ani este dascăl si diacon la diferite biserici din Iasi, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului). Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie şi din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare.
În 1873 se încheie procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca).
În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care se împrieteneşte. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.
Între 1883 şi 1889 a fost bolnav de epilepsie şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu, şi al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iaşi.

“Erau odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:
- Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, casă-mi prind pofta macar.
- Da’ cum nu! zice baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă,bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.
Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bătaie bună, zicând:
- Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.
Cucoşul, cum scăpă din mâinile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetic. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi spre casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş,vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:
- Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.
Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurii, şi c-un fel de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boierului. Boierul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cocoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spunând neîncetat:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, în ciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:
- Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.
Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână!Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurii, zicând:
Cucurigu! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani!
Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:
- Mă! da’ al dracului cucoş i-aista! Ei, las’ că ţi-oi da eu ţie de cheltuială,măi crestatule şi pintenatule!”

(Punguţa cu doi bani)

 “Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Şi apoi, pe lângă toare aceste, nici vreo scofală mare nu era de dânşii: un bordei ca vai de el, nişte ţoale rupte, aşternute pe laiţe, şi atâta era tot. Bade la o vreme încoace, urâtul îi mânca şi mai tare, căci ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii!
În una din zile, baba oftă din greu şi zise moşneagului:
- Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!
- Apoi dă, măi babă, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?
- Aşa este, moşnege, văd bine; dar, până la una, la alta, ştii ce-am gândit eu astă-noapte?
- Ştiu, măi babă, dacă mi-i spune.
- Ia, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi şi-ntâi, dar a fi om, da’ şarpe, da’, în sfârşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă;vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru.Moşneagul, sătul şi el de-atâta singurătate şi dorit să aibă copii, se scoală a doua zi dis-dimineaţă, îşi ia traista în băţ şi face cum i-a zis baba…
Porneşte el şi se duce tot înainte pe nişte ponoare, până ce dă peste un bulhac. Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei,care şedeau tologiţi în glod şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc.Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre casă.
- Slavă ţie, Doamne! zise moşneagul, că pot să duc babei mele o mângâiere! Mai ştiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gând ieri noapte de una ca asta.
Şi cum ajunge-acasă, zice:
- Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate. Îţi seamănă ţie,ruptă bucăţică!… Acum pune de lăutoare şi grijeşte-l cum ştii tu că se grijesc băieţii: că, după cum vezi, îi cam colbăit, mititelul!
- Moşnege, moşnege! zise baba, nu râde, că şi aceasta-i făptura luiDumnezeu; ca şi noi… Ba poate… şi mai nevinovat, sărmanul!
Apoi, sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie, pregăteşte de scăldătoare şi, fiindcă ştia bine treaba moşitului, lă purcelul, îl scaldă, îi trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul. Apoi îl piaptănă şi-l grijeşte aşa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; şi cu tărâţe, cu cojiţe,purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Iară baba nu ştia ce să mai facă de bucurie că are un băiat aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învelit ca un pepene. Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.”

(Povestea porcului)

“Acul: -Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua,şi nime nu-mi aude gura.
- Iaca, mă!… da de unde-ai ieşit, Pâcală?
-De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce faci.
-Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit; ş-apoi tu ni cauţi pricină?
- Mă rog, iertaţi-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleafura şi omul care să vă facă să vă deie nume, aţi fi rămas mult şi bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.
- Măsură-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acuşorul?
- Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd.
- Vorba ceea, soro: “Şede hârbu-n cale şi râde de oale”. Măi puşchiule! Ia să vedem, ce ai făcut tu mai mult decât noi?
- Ce am făcut şi ce fac, îndată ţ-oiu spune. Ca să nu lungesc vorba,hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordeiu, suie-te în palat, ai să măgăseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfing în perinuţe de mătasă şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru.
- Da’ în stogul de fân nu vrei să te puie, mititelule?
- Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al ferăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva în mână decât ferarul?
- Ia ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule!Dacă şezi la cinste, şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce li împungi degetele?
- Da împung pe cască gură cel somnoros,pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare şi frumoase. Tu, pentru ce baţi ferul cel culcat pe nicovală şi ruginit ca şi tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi mai frumoase?
- Măi… da’ bun eşti de gură!
- Şi de gură, dar şi de lucru.
- Ei bine, tu mi-ai înşirat verzi şi uscate; ia stăi să-ţi spun şi eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleştele, vătraiul şi nenumărate unelte şi maşini de fer, unele de-o mărime urieşă, iar altele mici şi bicisnice ca tine, pututu-s-au face până n-au trecut pintre nicovală şi ilău? Casa, bisericile, corabia, puştile, tunurile şi alte lucruri nenumărate, aşa-i că n-ar fi, de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ţ-oiu spune de casă, de sapă, de secere, de coasă şi de plug. Tu îmi spui mai mult de frumos, eu ţ-oiu spune de cele neapărat trebuincioase.
- Mă faci să te-apuc iar la scărmănat, moşule baros. Haine i-au trebuit omului întâi, căci nu era să umble cu pielea goală şi desculţ ca gâştele.
- Te-ai încurcat cu socotelile, măi băiete. Ba de mâncare şi casă i-a trebuit omului întâi ş-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale îţi ghiorăiesc maţele de foame. Ai auzit vorba ceea, că “Golătatea încunjură, iar foamea dă de-a dreptul”.
- Măi! da’ ruginit mai eşti!
- Ruginit cum sunt, eu v-am făcut şi trebuie să ascultaţi de sfaturile mele.
- Aşa este, dar te prea lauzi; las’ mai bine să te laude alţii. Şi tu faci trebi bune, şi eu; numai atâta, că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu şezi totdeauna cu ferarul cel uns de cărbuni, iar eu şed cu croitorul şi cu tot felul de persoane.
- Iar ai început, ghibirdic fudul şi guraliu? Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când ferarul meu mă rădică o dată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece ace; ferarul însă mă are pe viaţă, ba mă poate lăsa şi de zestre la copiii de copiii săi.Ş-apoi încă una: cine dintre aceşti doi meşteri e mai grebănos şi mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tău?
- Moşule! eşti bătrân şi multe mai ştii; fie pe-adumitale.
- Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasă. Zi mai bine că industria sau meşteşugurile, noi le-am adus în lume; că bogăţiile cele mari, nouă se datoresc. Mi-ai zis ruginit şi ţ-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca strănepoţii mei să fie mai ciopliţi decât mine; cu timpul se cioplesc toate… Numai nu vă fuduliţi şi nu uitaţi obârşia voastră, ca nu cumva să vă ciopliţi prea tare şi să rămâneţi care fără urechi, care fără dinţi,care fără gură, care fără zimţi, adecă nişte cioarse de nici o treabă.C-apoi atunci iarăşi mi-ţi ajunge drăguş la căuş, şi soră-mea nicovala vă va ţine în spate, iar eu vă voiu bate pe rudă pe sămânţă, ca să prindeţi la minte.”

(Acul şi barosul)

 

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuşi crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagosloveşte turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan şi fără voia lui să nu poată ieşi.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă şi cu subiecte mai adesea din istoria noastră contemporană. În “Cinci pâini” aflăm o satiră la adresa judecătorilor si avocaţilor, pe care îi numeşte: “ciorogari, porecliţi şi apărători“. În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ion Roată, unul dintre deputaţii ţărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată “Ion Roată şi Unirea” este o glumă cu multă fineţe satirică la adresa stratului conducător al ţării, care nu voieşte a recunoaşte drepturile ţărănimii.
Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulţi boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputaţii ţărani ca să le explice programa şi în special chestiunea „Unirii”. Toţi ţăranii păreau convinşi de argumentele boierilor afară de Mos Ion Roată.În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalţi ţărani. “Acum ai înîeles”, întreabă boierul. Roată răspunde: Am înţeles aşa, că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea producţiunilor poporane. Ne-am înşela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la ţară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane şi apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele şi poveştile lui, deşi înfăţişează în mod admirabil spiritul poporului de la ţară, pun însă în evidenţă însuşirile lui literare proprii.
O altă faţă, mai puţin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveştilor licenţioase: Povestea poveştilor.
Amintiri din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși tonul poporan, – scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

Tabel cronologic

În 1846, septembrie, Ion Creangă începe cursul primar în satul natal, la şcoală înfiinţată de preotul Ion Humulescu (Nemteanu) cu dascălul Vasile a Ilioaiei (Vasilcai).
În 1848, trece la şcoală învăţătorului Neculai Nanu din Broşteni.
În 1853, Creangă termina clasa a treia primară la şcoală publică de la Târgul Neamţ, avându-l ca profesor pe Isaia Teodorescu (“popa Duhu”).
În 1854, Creangă , numit acum Ion Ştefănescu, termina clasa a patra, şi toamna se înscrie la şcoala de catiheţi din Fălticeni (‘fabrica de popi”)
În 1855, 6 noiembrie, Ion Creangă este admis în anul al II-lea la seminarul din Socola.
În 1858, absolveşte cursul inferior al seminarului.
În 1859, 5 noiembrie, Poporani de la biserică Patruzeci de sfinţi din Iaşi dau mărturie lui Ion Creangă spre a fi hirotonisit preot.
În 1860, 26 octombrie îl găsim înscris ca student în anul I la Facultatea de Teologie din Iaşi.
În 1864, absolvind un an de studiu la Institutul normal vasilian, Creangă se înscrie la concursul pentru ocuparea postului vacant de institutori la secţiunea a II-a a clasei întâi de la şcoala primară vasiliana Trei ierarhi. La 13 noiembrie primea decretul de numire în post.
În 1865, 10 ianuarie, Creangă îşi începe activitatea de institutor.
În august 1868, apare Metodă nouă de scriere şi citire pentru uzul clasei I primare de Ion Creangă, C. Grigorescu, G. Ienachescu, N. Climescu, V. Raceanu şi A. Simionescu.
În 1870, la 20 octombrie, Creangă este mutat la Şcoală sucursala primară de băieţi nr 1 din Iaşi (mahalaua Sarărie .
În 1871, dat în judecata consistoriului, în septembrie, pentru conduita sa, e oprit de la “lucrarea diaconiei”, “până va da probe de îndreptare”.  Era învinuit de a fi mers la teatru, de a fi tras cu puşca asupra bisericii, de a trăi mai mulţi ani despărţit de soţie şi de a se fi tuns. Apare ‘Învățătorul copiilor” – carte de citit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive de C. Grigorescu, I. Creangă şi V. Raceanu.
În 1872 apare a doua ediţie – Învăţătorului copiilor. 
În 1874 apare a treia ediţie a – Învăţătorului copiilor.
În 1875 numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din iaşi, Mihai Eminescu face cunoştinţă cu Ion Creangă. Introdus de Mihai Eminescu la Junimea, Creangă publică în Convorbiri literare – Soacra cu trei nurori (1 octombrie) şi Capra cu trei iezi (decembrie).
În 1876 apare – Povăţuitorul la citire prin scriere după sistema fonetică de Gh. Ienachescu şi Ion Creangă, iar în Convorbiri literare – poveştile Punga cu doi bani (1 ianuarie), Dănilă Prepeleac (1 martie) şi Povestea porcului (1 iunie).
În 1877, Creangă tipăreşte întâi în broşură, apoi în Convorbiri literare, nuvela Moş Nichifor Cotcariul. În revistă apar – Povestea lui Stan Păţitul (1 aprilie) şi Fata babei şi fata moşneagului (septembrie).
În 1878 apar în Convorbiri literare: Ivan Turbincă, Povestea lui Harap-Alb, Povestea unui om leneş.
În 1879, apare Geografia judeţului Iaşi de V. Raceanu, Gh. Ienachescu şi Ion Creangă.
În 1880, în Convorbiri literare apare prima parte a Amintirilor din copilărie. În aprilie a doua parte din Amintiri, iar în noiembrie vede lumina tiparului nuvelă Popa Duhu.
În 1882, în Convorbiri literare se publică partea a treia a Amintirilor din copilărie.
În 1883, Creanga publică nuvelele - Cinci pâini şi Moş Ion Roata şi voda Cuza.
În 1888, Creangă citeşte în Cercul literar al lui Beldiceanu ultima parte a Amintirilor din copilărie.

În 1889, 31 decembrie - în urma unui atac de epilepsie, Ion Creanga se stinge din viaţă.

În 1890, 2 ianuarie, Ion Creanga este înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi. Apar – Scrierile lui Ion Creangă, vol 1, cuprinzând Poveşti şi Moş Nichifor Cotcariul.
În 1892, apar – Scrierile lui Ion Creangă, vol 2, cuprinzând Amintiri din copilărie, Popa Duhu, Cinci pâini, Moş Ion Roata şi Unirea, Moş Ion Roata şi vodă Cuza, Poezii poporane, Cuvinte, rostiri.

“Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Păcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:
- De unde eşti, măi creştine?
- Ia din sat de la noi, răspunse Păcală.
- Din care sat de la voi?
- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
- Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
- Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
- Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
- Doamne! da’ nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!… aista-i chiar Păcală.
- Dar cum te cheamă pe tine?
- Iaca!… ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace,ori vin-aici!
Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:
- Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
- Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Păcală.
Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
- Dar ce bucate se fac acolo la voi?
- Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Păcală.
- Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
- D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
- Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
- Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Păcală.
- Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
- Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Păcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
- Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
- De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
- Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
- Bre!… Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
- Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
- Dar ce fel mă-ntrebi? zise Păcală.
- Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
- Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
- Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
- U! hu!… este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
- Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
- Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
- Bre!… proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
- Dar cum? zise Păcală.
- Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
- I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
- Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
- Ei, cum?
- Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
- Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem,mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat
- Mă!… da’! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău,frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
- Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
- Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
- Avem.
- Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc. Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în spitale.“

(Păcală)

Opera

Poveşti

Capra cu trei iezi (1875)
Dănilă Prepeleac (1876)
Fata babei şi fata moşneagului (1877)
Făt Frumos, fiul iepei (1877)
Povestea lui Harap-Alb (1877)
Ivan Turbincă (1878)
Povestea lui Ionică cel prost (1877)
Povestea lui Stan-Păţitul (1877)
Povestea porcului (1876)
Povestea poveştilor (1877-1878)
Povestea unui om leneş (1878)
Punguţa cu doi bani (1875)
Soacra cu trei nurori (1875)

Povestiri

Acul şi barosul (1874)
Cinci pâini”‘ (1883)
Inul şi cămeşa (1874)
Ion Roată şi Cuza-Vodă (1882)
Moş Ion Roată şi Unirea (1880)
Păcală (1880)
Prostia omenească (1874)
Ursul păcălit de vulpe (1880)

Nuvele

Moş Nichifor Coţcariul (1877)
Popa Duhul (1879)

Romane autobiografice

Amintiri din copilărie (1879)
Fragment de autobiografie

Scrisori
Scrisori de familie

Către Gheorghe Creangă
Către Zaheiul Creangă
Către Ecaterina Vartic
Către Elena Creangă-Chiţei

Scrisori către prieteni

Către Mihai Eminescu
Către Vasile Conta
Către Alexandru C. Cuza
Către Nicolae Gane
Către Mihail Kogălniceanu
Către Titu Maiorescu
Către Iacob Negruzzi
Către Ioan Slavici
Către Victor Zaharovschi

“Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi,când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e ţăranul: nu prea ştie multe. Si mos Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari, şi mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. Între aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forascu, poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţinându-se de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujba bisericească de la început până la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma cu dascălii şi preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărţeau bucăţică de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi, cum apucară din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta faceau şi ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau!
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!
Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu franţuzească şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralivi totodată. Vorba, portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai veneau la socoteală. Și din această pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, islicări, strigoi şi câte le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; da, învăţaţi nu-s?…
Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau şi ei tinerilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalonari, oameni sminţiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege, stricători de limbă şi de obiceiuri.În aşa împoncişare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate ca şi unii şi alţii erau pentru “Unire”. Numai atâta, că bătrânii voiau”Unire” cu tocmală, iar tinerii “Unire” fără socoteală, cum s-a şi făcut.
Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cu conul Alecu Forascu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc drept româneşte,cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene; ba că “umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul”; ba că “face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între părţi, iar nu aşa cu ochii închişi”, căci, “dacă n-ai carte, n-ai parte”, scurtă socoteală; ba că, “de când cu străinatatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopşeşte şi-i tuhăieşte mai rău decât pe vite! Ciocoismul şi străinii să trăiască, şi las’ pe dânşii, că ne scot ei la covrigi! “Ba că “vai de ţara care ajunge s-o puie copiii la cale”; ba că “vorba multă, sărăcia omului”, şi, dacă li-i treabă de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i stau vitele cu dintii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca stăpânului; şi câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste.
Las’ pe bătrâni să te descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă… Si iacă aşa cu de-alde cuconul Alecu Forașcu. Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri,iacă şi moş Ion Roată sare cu gura:
- Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumerim şi noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor şi răutăcios:
- Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet! nu ţi-a lua nime din spate ce ştiu eu… Auzi obraznicie! Tu… cu optzeci de mii de falci de moşie, şi el un ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine!…
Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:
- Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem şi noi câte ceva din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc de noi? Ei, cucoane,cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, că răzeş ce mă găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-neavoastră de atâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Si mai mult decât atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră,şi-l priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbraţişaţi! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani şi din dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojiceşti… şi tot noi cei horopsiţi!
- Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forașcu; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte!
La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina… a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş Ion Roată.
În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviinţat “Unirea”, şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre Bucureşti, a poposit la Agiud,unde l-a întâmpinat o multime de lume, ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Si, când colo, un ţăran bătrân cade îngenunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.
- He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere ai. Ți-a făcut cineva vrun neajuns?
Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi a-l ruga să-i citească hârtia. Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeţe:
- Spune, moș Ioane, din gură ce ai de spus, ca mai bine am să înţeleg!
Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum urmează:
- Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de “ad-hoc”, n-am mai avut zi bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine, de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea boierului, în tot felul.Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă aducă la sapă de lemn. Si aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au facut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare! Si astăzi împuşcă-i porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altăzi ie-i oile dinapoi cu grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe capul meu! Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Și boierul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Și cu rânduiala asta, Măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea, care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el. Si când a isprăvit vorba, Vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
- Tine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci “El nu bate cu ciomagul”.
Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi, sărutând mâna lui Vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:
- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?
- Cu ruşinea, iacă aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea. “ 

(Iași, 1882, noiembrie 13  – Moș Ion Roată și Cuza Vodă)

Bibliografie 

Viaţa şi opera lui Ion Creangă, George Călinescu
Amintiri din copilărie, Ion Creangă
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache