Familia Creangă: Horia şi Ion Creangă, arhitecţi români, nepoţii lui Ion Creangă, fii lui Constantin Creangă (II)
20 ianuarie 2019, ora 13:00, in categoria Atelier literar, Cultura
*Horia Creangă, arhitect român, nepotul lui Ion Creangă
S-a născut la 1892, în Bucureşti, a fost un arhitect român, nepotul lui Ion Creangă. Promotor al arhitecturii moderne în România, a construit mai multe edificii (peste 70) administrive, social-culturale, industriale, dar şi clădiri de locuinţe (cea mai cunoscută fiind blocul ARO). Alte construcţii realizate după planurile arhitectului: Teatrul Giuleşti, Uzinele Malaxa, Grupul Şcolar Mihai Bravu, Blocul Burileanu-Malaxa, şi altele.
Intimii lui Horia Creangă îi găseau potriviri cu ilustrul său bunic. Asemănări fizice ca şi echivalenţe de duh: …Foarte simpatic… Leit Ion Creangă… Plămădit ca bunicul patern… Mai sunt unele similitudini biografice dar mai ales analogii în porniri neconformiste. Ca şi bunicul său, Horia de copil a fost neobosit în pozne, subiect a dese mustrări sau reproşuri, dar încântător pentru cei din jur, care l-au iertat pentru unele «derobări».
Ascendenţa arhitectului ne este relevată prin studiul vieţii marelui nostru scriitor. Criticii istoriografi, pornind de la o rădăcină strămoşească ardeleană, urmăresc din 1774 înflorirea ei genealogică în mediul rural moldovenesc.
«Povestitorul», sortit de părinţi a fi faţă bisericească, fixează el însuşi data naşterii sale: 1 martie 1837. Nică al lui Ştefan a Petrei- Ion Ştefănescu în catalogul şcolii publice din Târgu Neamţ – va semna începând din 1885 cu numele dinspre mamă: Ion Creangă.
În vara lui 1859 chipeşul cleric se căsători cu prea tânăra Ileana, fata preotului Grigoriu. La finele anului 1860, când Iaşii primesc prima universitate românească, soţia diaconului îl naşte pe Constantin. Neînţelegeri conjugale duc la desfacerea căminului în 1867, când Ileana împlinea 22 ani, iar Costache urma clasa l-a, îndrumată chiar de tatăl lui.
De la început Ion Creangă îşi pregăteşte feciorul pentru viaţa de intelectual, neomițându-se nici limba germană. Viena, atunci în plină strălucire, era unul dintre polii spirituali care luminau cultura noastră. Personalităţile timpului şi familiile prospere acolo îşi trimiteau odraslele la învăţătură. Este de amintit că în 1877, Constantin, la 17 ani, se înrola voluntar în războiul de neatârnare. Va fi demobilizat în urma stăruinţelor tatălui său, după câteva luni de campanie. De la ciubotarii ardeleni bejeniţi pe meleagurile opincarilor moldoveni la fecior cu profesoară de germană, şcoală militară, invitaţii la Maiorescu, protectori iluştri, studii la Viena, calea este lungă. În jur de 1880 C.I. Creangă, proaspăt sublocotenent de marină, se plimbă la Triest în impozanta uniformă: frac şi bicorn. Revine de acolo în garnizoană la Galaţi, dar îl găsim mai des la laşi sau la Bucureşti, în aşteptarea unei trimiteri la Brest, destinaţie înlocuită cu… Babadag şi Giurgiu. Complicaţiile sentimentale nu-l ocolesc. De aici, solicitări băneşti adresate tatălui său şi unor junimişti de vază. În 1882 Constantin pare mai aşezat. El cere tatălui său hărţi şi dicţionare pentru studiul unei monografii dobrogene. Ion Creangă dădea dovezi de afecţiune şi înţelegere pentru fiul său pornit pe calea unor gusturi măreţe.
G. Călinescu ne arată că deşi fiul se cam ruşina de tată… Creangă, ca orice părinte, îşi iubea puiul şi-l credea bun la ceva. Pe lângă variatele sale „căutări“, Constantin visa să studieze în străinătate: fie şcoala de stat major la Bruxelles, fie politehnica din Paris sau Torino. În 1883 se refugia în invenţii, propunând un nou sistem de poduri, dar eşuează. Povestitorul — junimist activ de prin 1875 — alertează Junimea pentru favorizarea perspectivelor tânărului locotenent. Constantin este primit în noiembrie 1883 de Petre Carp, care îl recomandă lui Dimitrie Sturza. Va fi trimis la Viena în „Şcoala de aplicaţiune pentru geniu şi artilerie“, în octombrie 1884, locotenentul expediază de acolo impresii de călătorie şi bineînţeles cereri de bani. Era înscris în secţia construcţiilor hidraulice, dar nestăpânind încă limba simţea nevoia unui an de pregătire. În aprilie 1885 revine la Brăila, unde se logodeşte cu Olga, fiica marelui angrosist Neculai Petrea; în iunie 1886 are loc cununia şi urmează călătoria de nuntă: Brăila-Viena, via Iaşi-Lemberg.
La Viena, în august, CI. Creangă încearcă şi Arhitectura, reuşind la probele de desen pentru arhitectură clasică şi modernă. Totuşi în aprilie 1887, tinerii soţi sunt la Bruxelles, unde locotenentul, devenit căpitan la 1 ianuarie 1887, voia să urmeze şcoala de război.
La 2 ianuarie 1890, la înmormântarea lui Ion Creangă, pe banderola coroanei de flori, din partea căpitanului CI. Creangă se citea: Voitorului meu de bine, scump prieten şi tată.
În capitolul IX al capodoperei lui G. Călinescu „Creangă-tatăl şi Creangă-fiul“ se acuză şi mai puternic contrastul între marele scriitor şi inconstantul său urmaş. Constantin are şi el veleităţi publicistice, dar… e vorba de: Lupta pentru existenţă, Industria şi comerţul actual de braga în România, Memoriu în chestia înfiinţării de către Sfat a monopolului hârtiei de ţigări, Domniţa Măria şi Copilul din casă.
Până la înfiinţarea monopolului de stat, C.I. Creangă face comerţ cu foiţa de ţigară. Devine şi reprezentantul foiţei ,,Job“, lăudând-o pe plajă la Constanţa sub o umbrelă-reclamă. Pe urmă se ocupă de cozonaci moldoveneşti, braga, ceai ,,Pax“, prăjituri. Conduce cofetăria „Ca la mama acasă“, plasată nu departe de cafeneaua „Imperial“, situată pe vremuri în zona Ateneului Român – Str. Ştirbey Vodă. Nimic nu-i reuşeşte bine şi totul pare nepotrivit cu reputaţia tatălui. Sorţii îi sunt potrivnici şi în căminul său. în 1906 , Olga se desparte de el, după ce din 1904 ceruse separarea de patrimoniu.
Copiii lor: Horia, născut în 1892, primul Creangă bucureştean, şi Ionel, în 1898, fetiţele Letiţia şi Silvia, nu reuşiseră să contribuie la cimentarea armoniei între soţi. Un al doilea mariaj fără copii nu este mai izbutit.
În 1918, Constantin Ion Creangă este condus pe ultimul său drum. Chiar dacă a avut neşansa să fie plasat între aceste personalităţi ale neamului nostru, el transmite indirect harul povestitorului plus propriile sale ambiţii artistico-tehnice şi aspiraţii sociale băieţilor săi. Indiferent de fulgerele criticii călinesciene — «echilibristica» care este evidenţiată — el s-a zbătut să conducă dificila barcă a unei familii împovărate financiar. Să recunoaştem că rămâne în faţa posterităţii ca un părinte iubitor.
După despărţirea soţilor, Horia şi Ionel rămân la mama lor recăsătorită. Olga Ţimiraş revărsa generos asupra copiilor ei harurile unei firi echilibrate şi blajine. Averea ei de altădată se terminase. Locuiau într-o casă modestă, lângă grădina Icoanei, pe strada General Lahovary 33.
Mulţi ani Horia va cunoaşte gustul amar al sărăciei, atât de nepotrivită cu înclinaţiile sale boeme.
Anii de studii liceale, începuţi la „Matei Basarab“, se termină la „Mihai Viteazul“, unde Horia se remarcă a fi cel mai tare la oină, mare jucător de fotbal şi nu mai puţin excelent desenator.
Prietenii din liceu îşi amintesc… Creangă încarna prototipul colegului admirabil, gata să dăruiască şi cămaşa sa… Dar era şi mare amator de pariuri-şotii ; unele păreau cel puţin excentrice : era capabil să mănânce o libelulă numai ca să câștige un rămăşag…
Liceul era condus de istoricul literar Gheorghe Bogdan-Duică (1886—1934), interesat până şi în prestigiul sportiv al elevilor săi.
Horia şi mai tânărul Catul Bogdan (n. 1897) erau protejaţii profesorului de istorie şi filozofie, Enache lonescu, pe care îl însoţeau în excursii, făcând schiţe pentru studiile acestuia privind monumente de arhitectură. Personalităţi recunoscute în lumea liceelor, oameni de o rară bunătate, Otilia şi Enache lonescu invitau în unele duminici elevii lor preferaţi, încurajându-i în direcţia talentelor lor. Ei îndemnau într-una pe Horia şi Catul pe calea desenului. De altfel aceştia de copii, expuneau acuarele.
După bacalaureat, Horia intră în 1913 la Şcoala Superioară de Arhitectură, condusă de profesorul inginer Emil Pangrati (1864-1931), pe atunci şi ministru al Lucrărilor Publice. Aici, îndrumarea lui Ion Mincu (1852-1912) – decedat cu un an în urmă — promova căutările unui stil naţional.
În anul I, printre puţinii săi colegi — sub douăzeci — fetele, între care Henriette Delavrancea şi Marioara Ioanovici, erau excepţii.
La atelierul primului an de «secţiune pregătitoare» profesor de arhitectură era Staţie Ciortan (1876-1940), care preda «ordinele», urmându-le mici compoziţii. Cursurile teoretice erau bine susţinute: Dimitrie Bungeţeanu, excelent fizician şi matematician, trata formulele ca fiinţe vii; arhitectul-inginer Nae Mihăescu îi învăţa statica grafică, iar directorul şcolii E. Pangrati preda geometria descriptivă şi betonul armat. Creangă, foarte atent la cursuri, umbla cu buzunarele îndesate cu creioane, notiţe pe formate inimaginabile şi încercări proprii. Nimeni nu era iertat de tachinăriile sale voioase, dar deseori maliţioase. Tânărul bine legat, cu o înfăţişare virilă, care trecea de pe fereastra atelierului într-un dud ca să-şi trateze colegii, era în fapt un «timid îndrăzneţ». La început lucrul practic îl subjuga şi petrecea ore la rând în atelier, încălzindu-şi tot acolo mâncarea adusă de acasă în sufertaş.
La şcoală apărea şi CI. Creangă, care ţinea discursuri anoste, ca nu cumva să se uite descendenţa sa ilustră. Horia, crescut în sărăcie din cauza extravaganţelor tatălui său, nu scăpa prilejuri să-l ironizeze, afișându-și firea sa neconformistă.
În 1914-1915 şi 1915-1916, Horia este elev în arma geniului la Dadilov. Dar arhitectura îl pasionează şi se interesează într-una de mersul şcolii. Aici vine des, apariţie marţială în uniformă şi cizme, totul subliniindu-i robusteţea; îşi întreţine iscusinţa ajutând la proiectele de arhitectură clasică — studiase la real şi stilurile antice — consultă Les Envois de Rome , îşi dă cu presupusul la rezolvări.
La intrarea României în război (14/27 august 1916), proaspătul sublocotenent de rezervă pleacă pe front, mărşăluind cu plutonul său pe şoseaua Kiseleff; îl însoţesc până la Băneasa entuziastele sale colege — verişoare între ele — Henriette Delavrancea şi Lucia Dumbrăveanu. Pe fata renumitului scriitor o cunoscuse cu prilejul examenului de «capacitate»la liceul „Dimitrie Cantemir“. S-au găsit vecini la proba de matematici, făcându-și semne că nu pot să o rezolve. S-a dovedit ulterior că se tradusese greşit problema dintr-un manual francez. Bineînţeles că cei ce raţionaseră corect au luat note echitabile. H. Delavrancea a obţinut zece la oral, fiind lăudată pentru talent la matematici; într-adevăr, mai târziu şi-a calculat singură, la primele ei case, elemente din beton armat. Ea îşi aminteşte cum Horia şi alţii o bulgăreau cu zăpadă în pasajul Imobiliara, pe drumurile ei între cele două localuri ale școlii: „mă simţeam ca un copil de zece ani… şi pe deasupra nu eram însoţită ca altele de guvernantă…“
De la început, Horia îi ceruse să-i fie vecin de planşetă şi discutau împreună compoziţiile clasice. În anul II, la o schiţă de schiţă, cu tema ingrată: „o cădelniţă“, Henriette — „Cloşca“ cum o botezase Staţie Ciortan — nu pare inspirată. Apare „militarul“ : …Ah, asta nu… nu se poate… Dumneata n-ai mâncat şi d-aia nu iese cădelniţa… Luăm măsuri !… Creangă aduce plăcinte calde şi vin rece. Gustă şi el ca s-o oblige să renunţe la acest post forţat din timpul schiţei şi iată sacrul obiect conturându-se cum trebuie.
Pe la mijlocul anului şcolar 1915-1916, Creangă arătase înclinaţie aparte pentru studenta din anul I – Lucia Dumbrăveanu, poreclită „Lucus“. Ea era înzestrată cu un simţ artistic foarte dezvoltat. Poseda intuiţia unui pictor, dar nu era obişnuită cu efortul perseverent şi constant, preferind «munca în asalt». Lucia încânta lumea, creându-și deliberat o autoritate extraordinară. Il influenţa şi pe Ion Creangă (Ionel), fratele mai mic, poreclit „Cuţu“, fiindcă, spre enervarea fratelui mai mare, îl urma orbeşte. Horia, care nu înceta cu ghiduşiile — unele prea zurliii — nu ţinea însă să apară în chip de mentor, nu vroia să devină «un model». Horia nu agrea lucrul ticăit. Uneori devenea prea comod, uitându-se pe sofalele cafenelei Capsa, ca Brâncuși în scurtele sale popasuri bucureştene. Părea foarte potrivit cu înzestrata Lucia; în plus, ambii dispreţuiau anumite convenţii burgheze şi nu primeau sfaturi.
Când Horia pleacă pe front, ea va ajunge în Rusia în timpul revoluţiei, pentru mai bine de un an. Revine în 1917, regăsindu-l pe Catul Bogdan — din 1915 înscris şi el la Arhitectură — şi alţi colegi de şcoală, aflaţi cu unităţile lor la Huşi.
Horia participă la ofensiva din Transilvania. Este comandantul unui pluton de pionieri cu misiunea de a tăia sârmele ghimpate în pregătirea asaltului infanteriei.
În luptele pornite pe culmile Persanilor — când generalul von Falkenheim lansează puternica sa contraofensivă, combinată la sud cu atacul feldmareşalului von Mackensen — mulţi ostaşi români cad prizonieri. Prins la Şercaia, Horia ajunge în lagărul de la Stralsund, port prusac la Baltică. El împarte urgia vieţii de lagăr cu viitorul profesor inginer Cristea Mateescu. Regimul de captivitate le inspiră oroare. Privind cum sunt trataţi unii prizonieri, Horia mărturiseşte că i se face scârbă de omenire.
După semnarea tratatului cu Puterile Centrale şi aliaţii lor, revine la Bucureşti în primăvara 1918. Războiul l-a schimbat. Creangă apare din ce în ce mai personal, independent şi hotărât. Unul dintre ajutoarele sale de mai târziu – arhitectul Nae Nedelescu – îl va caracteriza astfel: “…Făcea parte dintr-o generaţie ieşită din mlaştinile războiului, ferm hotărâtă să lupte împotriva lumii vechi, îmbătrânite şi îmbâcsite de prejudecăţi…”
Reia pentru puţin timp studiile şi după o ultimă discuţie cu Staţie Ciortan — „subşeful şcolii“, cum îl mai supranumea — se hotărăşte împreună cu Lucia Dumbrăveanu şi alţi colegi, să asalteze reduta Beaux Arts-ului din Paris. Dar au nevoie, cât de cât, de un mic capital. Lucia, Horia, Catul şi Gh. Audizio organizează în vara 1919, o expoziţie de grup. Ei expun în sălile Ateneului Român acuarele şi desene foarte diverse: monumente, peisaje, portrete şi alte variate imagini.
Horia era un excelent acuarelist: avea darul transparenţei şi nuanţe interesante fără să abuzeze de culori. Am putea afirma — cu toate cuvenitele schimbări de rigoare – că, în puţine lucrări răspândite pe la prieteni, imita «maniera» Jonkind sau Turner.
Intimii lui Horia Creangă îi găseau potriviri cu ilustrul său bunic. Asemănări fizice ca şi echivalenţe de duh : …Foarte simpatic… Leit Ion Creangă… Plămădit ca bunicul patern…
Mai sunt unele similitudini biografice dar mai ales analogii în porniri neconformiste. Ca şi bunicul său, Horia de copil a fost neobosit în pozne, subiect a dese mustrări sau reproşuri, dar încântător pentru cei din jur, care l-au iertat pentru unele «derobări».
Ca şi el, a fost de timpuriu „cineva“ şi întotdeauna foarte român.
Războiul s-a terminat cu învingători şi învinşi, dar învinsă a fost în primul rând lumea veche. Din patriarhalul Bucureşti tinerii români descind în viaţa frenetică a Parisului. Aici fapte şi idei se succed foarte repede, în ritmul automobilelor care începuseră să circule în viteză, înmulţindu-se covârșitor. Les annees folles stimulează în cea mai mare măsură contribuţii filozofice, ştiinţifice, literare, artistice… Sigur că redeşteptarea occidentală nu a cunoscut în debutul anilor ’20 acea activitate explozivă, simptom de prosperitate. Mulţi artişti şi arhitecţi se refugiau atunci în reverii prospective. În vânturarea noului în arhitectură, viziunile pendulau între geometria masivă, dar dinamică, a lui Eric Mendelsohn, şi elegantul turn vitrat de 30 etaje al lui Mies van der Rohe, neconvins încă de purismul ortogonal.
Din ianuarie 1919 câteva vapoare româneşti, pornesc în croaziere străbătând mările Neagră şi Marmara, ca să ajungă în Mediterana, încă periculoasă din cauza minelor. Mulţi români se îmbarcă la dus, unii la întors. Atraşi de mirajul Beaux Arts, sosesc în şir : G.M. Cantacuzino, Horia Teodoru, Ion Davidescu, Jean Berindei, Ticu Dragu, Nicolae Popescu, Lucia Dumbrăveanu, Horia Creangă, Catul Bogdan, Dumitru Săvulescu, Nicu Săvulescu, Jean Ghika-Budeşti, Aurel Bordenache, Kikero Constantinescu şi mulţi alţii. Numai în lotul celor ce-şi prelungeau studiile erau vreo 300 studenţi, inclusiv câţiva dintre viitori noştri arhitecţi. Unii erau sprijiniţi de statul român cu un schimb avantajos de 400 franci lunar, deci un fel de bursă, iar alţii erau bursierii Ministerului Instrucţiunii Publice.
Prestigiul Franţei era imens în conştiinţa celor care sărbătoriseră la 18.XI/1.XII.1918 la Alba-Iulia împlinirea ţelului suprem, de atâta timp visat: unirea tuturor românilor.
În multe familii româneşti înstărite erau bine văzute studiile în străinătate, în ce priveşte arhitectura, burghezia română la începutul sec. XX nu prea era convinsă de posibilităţile arhitecţilor români. La reluarea activităţii postbelice, în 1918, în anul I al şcolii superioare de arhitectură se înscriu doi studenţi ! Poate şi din vina recent-născutei şcoli (1897), care în două decenii schimbase titlu şi sedii, dar nu a înlocuit, decât în 1920, programul de studiu, mult depăşit. Incontestabil, Parisul, cu un prestigiu universitar foarte elevat – Philippe Auguste înfiinţase Universitatea la 1200, urmată de Sorbone în 1252, iar învățământul oficial de arhitectură începuse la 1671! – culegea ca un magnet pe tinerii din lumea întreagă . De altfel în Bucureşti, ca şi în câteva oraşe din ţară, multe clădiri importante fuseseră realizate de străini, între care şi arhitecţi francezi.
Nou-sosiţii îşi încearcă forţele, dar trebuia să fii aproape arhitect ca să fii primit în renumita şcoală pariziană. Urmează o perioadă descurajantă de acomodare; în vara lui 1920 Lucia Dumbrăveanu şi Horia Creangă reuşesc, după două eşecuri, admiterea la Beaux Arts, la acelaşi examen la care, în urma probelor artistice, G.M. Cantacuzino era clasat primul.
Astfel ca să poţi accede la Beaux Arts — cu tot talentul nativ — trebuia să-ţi faci ucenicia la vreunul din şefii de ateliere ai vestitei şcoli. Dacă acesta era şi Grand Prix de Rome, prestigiul său era imens.
Lucia Dumbrăveanu, Horia Creangă, G.M. Cantacuzino, Dumitru Săvulescu îl aleg pe Gustave Umbdenstock, Second Prix de Rome. Mentorul lor era un veritabil scamator al desenului, declamându-și cu patos teoriile în timp ce stiloul său dansa din colţul stînga-sus al planşei, ter-minînd schiţa când ajungea în partea opusă. De altfel avea şi un curs netipărit de teoria arhitecturii, foarte bogat ilustrat.
Atelierele profesorilor erau răspândite în diferite colţuri ale Parisului, dar proiectele se aduceau cu un cărucior — en charette — în sala Melpomene în clădirile de pe 17, Quai Malaquais. Acolo se expuneau şi se judecau lucrările. Dacă întârziai cât de puţin, o uşă încuiată te lămurea că era ca şi cum n-ai fi lucrat. Tot în acest ansamblu, mărit din 1860 şi 1865 cu hotelele particulare de Conţi şi de Chimay, se găseau câteva săli de cursuri frecventate doar la… examene. Nu se punea mare preţ pe latura teoretică… un Grand Prix de Rome putea fi iertat de unele examene. Absolvirea a două cicluri (clase a doi ani fiecare, seconde et premiere) consta în «valori» obţinute la proiecte şi trecerea examenelor: perspectivă, construcţie, materiale de construcţii, rezistenţă etc. Adunarea valorilor necesare pentru seconde classe îţi aducea şi titlul de «constructor». După război toţi au profitat de reducerea «valorilor», de care iniţial beneficiau numai francezii.
Horia Creangă părea făcut din fier sau beton armat… Aşa îl vedeau colegii apropiaţi care îşi mai amintesc că în primii trei ani a dus-o foarte greu. Era preocupat de şcoală fără să aibă darul de a şti cum să înveţe. Cum ziua bună se cunoaşte de dimineaţă, Umbdenstock a remarcat repede că Horia este dotat cu fantezie şi logică, aşa cum trebuie să gândească arhitecţii. Firea sa comodă îl făcea să amâne totul până în ultimul moment, o ultimă săptămână când nu mai existau timpi de odihnă.
Obligaţiile faţă de şcoală păreau la început covârșitoare şi-l împiedicau să contracareze precaritatea în care se zbătea. Picta uneori, spre a se ajuta financiar. Toţi observau modestia sa vestimentară şi chiar o discordantă necochetărie. El suporta totul cu stoicism fiindcă de tânăr închisese în inima şi mintea sa lucruri esenţiale: dragostea de natură, aspiraţia spre frumos, meditaţii şi gânduri care nu le comunica nimănui.
Henriette Delavrancea descrie această importantă trăsătură:..Era închis in el. Nu da din el mult. Dar atunci când făcea excepţie aceasta se referea la viaţa de toate zilele, în anumite împrejurări vesele — în sensul cel mai bun - când avea forţa să transforme şi lucrurile mici în bucurii ale vieţii…
Catul Bogdan confirmă: …Era foarte ascuns şi neinteresat în a spune altora ce face…
Cel mai apropiat colaborator al său, arhitectul Haralamb Georgescu, va destăinui: …Putea să povestească tot ce vrei, niciodată însă nu vorbea despre el, familia lui, strămoşi, planuri etc. Era secretos chiar cu el însuşi. Aveam impresia că trecutul nu exista pentru el…
Într-adevăr, trăsătura esenţială remarcată din anii studenţiei sale rămâne interesul pentru lucrările noi. Din trecut reţinea numai arhitectura veche de bază, de exemplu Egiptul. De rest pur şi simplu fugea. Era influenţat de arhitecţii francezi care promovau construcţii moderne, dar selecţiona numai pe cele considerate de el interesante. Acestea sunt trăsăturile firii sale eminamente voluntare, dublate de un gust sigur, fiindcă el alegea bine. Aici regăsim o mare asemănare cu bunicul său povestitorul: el opta pentru ce simţea; este o calitate, dar totodată şi o limită. Nu avea un imbold spre «livresc». Nu epuizase valenţele extravaganţelor tinereşti. A căutat să „citească“ Parisul, partea în care se regăsea cumva mai bine pe el însuşi. A preferat Parisul altor locuri atrăgătoare din Franţa. La Beaux Arts după război domnea un spirit boem, promovând un duel continuu între cultură şi talent; între aceste poziţii, care nu se exclud, dar nici nu se suprapun deplin, Creangă îşi căuta un drum foarte singular.
Creangă — deşi s-a conturat mai târziu ca un Le Corbusier al nostru — nu l-a cunoscut personal, dar l-a citit din scoarţă în scoarţă şi chiar la timpul când ideile corbusiene erau în «premieră mondială».
Între cărţile cu care Creangă s-a întors de la Paris era „Une cite industrielle“ a lui Tony Garnier (1860-1948) 11), publicată în 1917. Horia aprecia simplitatea formelor cubice, jocul perpendicularelor şi al orizontalelor, sculptura bazată pe asamblări de cuburi şi prisme. între arhitecţii parizieni avangardişti în mare vogă îi prefera pe Mallet-Stevens şi Sauvage.
Creangă l-a înţeles foarte bine pe profetul din amvonul atelierului 35, rue de Sevres. Pentru el arhitectura corbusiană era concomitent util-fantezie-viitor, adică construcţie corectă, atrăgătoare, care să depăşească fetişismul arhitecturilor istorice. G. Umbdenstock, apreciindu-l din ce în ce mai mult, îl ia ucenic în atelierul său particular.
Tot «patronul» încurajează cu căldură mariajul Luciei cu Horia, săvârșit fără ceremonie în 1923. Cum îi ştim «foarte personali», de-abia căsătoriţi ei vor locui separat: în nordul şi sudul oraşului faţă de bucla Senei.
Horia şi Ion au modestul lor studio pe Str. Falguiere nr. 9 care debuşează spre nord în str. Vaugirard, de unde continuă prin Saint-Germain-des-Pres la cheiul Senei spre Beaux Arts. Lângă şcoală, nu departe, la 113—115, Rue du Cherche Midi, locuiesc G. M. Cantacuzino, Ion Davidescu, Horia Teodoru şi Alexandru Moruzi, „les Papes“. Acolo Creangă se mai abate la şuete cu Sandu Rosetti, Ion Jalea, Ioana Suchianu, Mişu Ralea, fraţii Săvulescu, D. Drăghiceanu-Argeş, Catul Bogdan etc.
Horia şi Jean — cum îl rebotezase Parisul pe Ion —îşi împărţeau câteva cărţi de arhitectură şi pictură, dar culturalizarea se făcea pe viu. In hoinărelile lor erau atraşi şi de lucrări recente, ca Grand Palais (Deglane, 1900), în care răspunsurile tehnice constituiau un progres, dar mai presus de «modernul» după 1900 îi încântau vechile construcţii prestigioase.
Cu tinerească nepăsare uneori faţă de sacrele îndatoriri studenţeşti – dar rămânând în „branşă“ — visau ore şi zile cu ochii deschişi în faţa corăbiei de piatră din inima oraşului : Notre-Dame. Contemplau spectacolul cheiurilor sau podurilor, scotoceau buchiniştii, sau de sus, din Tour Eiffel, imensă vigie țâșnind dintr-o mare de acoperişuri, identificau monumentele disparate. Când şi când în Place de la Concorde, pe Rue de la Paix sub impozantul peristil Madeleine, la Louvre, dar şi la cafenele în Saint-Germain-des-Pres sau în decorul de operă bufă al Halelor… Alteori flanau dinspre piaţa Trocadero pe străzile liniştitului cartier Passy, plimbare agreabilă ca să remarce în grădini denivelate case elegante şi spaţioase, ornate cu feronerii în care încercau să descopere înrudiri stilistice. Inseparabili de carnetul schiţelor, creionau tot ce li se părea interesant pe stradă, în parcuri, la teatre şi muzee. Nu uitau carnetele nici în restaurante, stârnind acolo câte o mică discuţie, dacă „împrumutau“ de model vreo gentilă dar puternic escortată jună.
Când scadenţele proiectelor deveneau presante, fraţilor Creangă li se alătura Catul Bogdan, credincios în asaltul final al predării. Pictorul îl ajuta mai ales la rendu — prezentarea artistică a proiectului — în timp ce Horia lichida febril părţile nerezolvate. «Calfele» erau de mare ajutor nou născutului «patron», suportându-i comoditatea şi năucelile. Dar una peste alta, Horia, avid de cunoştinţe, se ţineau ferm de studiile cărora soţia sa le acorda mai puţin timp. Lucia devenea din ce în ce mai exigentă pentru bunul lor renume, social şi profesional. Suferea vizibil de boemia, egocentrismul şi spiritul nepractic al lui Horia: …cu el tragi la sărăcie…
Şi să nu uităm că Parisul era plin de tentaţii pentru femeile frumoase, tinere şi inteligente, iar în plus Lucia devenea prima arhitectă diplomată de Beaux Arts.
Dacă n-ar fi fost decât această «carte de vizită», tot ar trebui să înţelegem îndemnurile ei ca Horia să nu neglijeze aparenţele, să devină cât mai cochet şi prezentabil. Dar abia înaintea revenirii în ţară s-a dus pe Rue Royale la „Zattelli“, un croitor de mare lux, ca să-şi comande un palton. Aşa a început să aprecieze lucrurile selecte şi elegante.
Dar – cum ştim – locuiau separaţi şi în ultimii trei ani parizieni ea schimbase şi şeful de atelier, alegându-l pe încrezutul Expert, iscusit desenator şi el. Roger Expert, care nu reuşise să fie Grand Prix de Rome, nu se jena să „bobocească“ (a lucra sub o îndrumare) la concursurile mari. Astfel, prin 1924, H. Teodoru şi R. Expert au desenat împreună perspective animate pentru fiul celebrului Louis Boileau. Expert, succesorul lui Umbdenstock, insufla studenţilor săi un ghes special pentru arhitectura modernă. Horia o tachina pe Lucia pe tema opţiunii sale: …Acum ești cu Şperţ!…
Lucia era interesantă. Avea ascendent asupra celor din jur, care îi recunoşteau talentul necontestat. Totuşi, obnubilată de anturajul exclusiv masculin în şcoală, n-a atins performanţele lui Horia. Mult după terminarea şcolii va mărturisi: “…Unde m-am dus, am început bine, dar fiind lipsită de tenacitate, n-am terminat-o tot cu bine. În schimb eu l-am învăţat pe Horia să fie tenace…”
L-a învăţat într-adevăr să fie perseverent, dar Horia a rămas un exemplu notoriu de modestie, cucerindoamenii prin inegalabilul său talent, alăturat lipsei de înfumurare.
Spre sfârşitul studiilor, tot mai dornic de învăţătură, Horia Creangă obţinu un «Prix Rougevin». În acelaşi sistem „competiţional“ de rezolvare a unei teme, lucrezi în atelierele şcolii timp de şase zile, dar în Joje“, adică izolat, singur. Premiul răsplătea o abilitate deosebită în direcţia decoraţiei. Concursul se termina traversându-se Parisul cu noii premiaţi în şaretă: la Balade du Rougevin.
Mulţi ani mai târziu, când Creangă va întocmi şi proiecte de grafică în participările noastre la expoziţii internaţionale, nu trebuie uitat acest premiu foarte semnificativ pentru talentele sale variate.
Când judecăm astăzi valoarea arhitecturii moderne realizată de Horia Creangă, nu trebuie să-i negăm un simțământ de continuitate cu trecutul. El a cunoscut foarte bine valoroasa arhitectură veche.Arta arhitectonică a trecut de la volumele simplu profilate în spaţiu ale Egiptenilor la clădirile cu încărcătură extrem orientală, ca să revină la liniile drepte ale construcţiilor romane şi, intrând apoi în întortocherile medievale, să ajungă la prefacerea în care se găseşte astăzi…
Creangă a optat deliberat pentru o poziţie clasică – în sensul permanent al conceptului: echilibrul între simţire şi raţiune, limbajul formelor cumpănite care se opun modelelor agitate, opţiunea pentru funcţionalismul purist opus celui expresionist.
În aceasta «stare de spirit» a conciliat Creangă dogmele conservatoare ale şcolii cu absolutismul curat al noii arhitecturi, care nu putea să-şi permită în debut drumuri divergente.
La 12 noiembrie 1924 Horia Creangă şi-a obţinut diploma. Este de subliniat că diploma la Beaux Arts nu stârnea emulaţie, necerându-se a fi o lucrare extraordinară. Valorile importante erau cele din concursurile periodice, premergătoare diplomei. Prin aceste proiecte Horia a dovedit a fi un element strălucit. Chiar astfel l-au caracterizat colegii săi G. M. Cantacuzino, fraţii Săvulescu, Horia Teodoru.
Din 1925, Umbdenstock îl angajează în birourile de arhitectură ale „Companiei de căi ferate din Nord“. Gara din Tergnier-Aisne – cite de cheminots, orăşel de ceferişti — în primul rând un nod feroviar foarte important, constituia o problemă grea, complicată şi de natura solului îmbibat cu apă. Horia îşi punea în valoare toate cunoştinţele devenind preferatul patronului său.
În 1926, după diplomă, Lucia revine la Bucureşti, ca să încerce plasarea ei şi a lui Horia pe o decentă orbită profesională. De la Paris, Horia, care se hotăra greu la scris, trimitea veşti descurajante:” …sunt sortit să fiu numai ucenic… viaţa nu merită să fie trăită…”
Într-adevăr Horia era descumpănit în unele împrejurări. Timpul începea să acuze unele trăsături ale firii sale. Pe lângă preocupări elevate şi gesturi de bonomie, intimii săi constatau cu tristeţe că avea şi momente când se dezinteresa total şi fără remuşcări de treburi importante. Le părea egoist, sfidător şi mai ales îi surprindea. Mai presus de toate însă, talentul său nu era afectat de aceste gânduri negre. Aşa că prietenii şi colegii săi l-au considerat a fi omul extremelor, însă recunoşteau perfecţionarea lui profesională şi vedeau cum se şlefuieşte pe zi ce trece.
Sandu Rosetti, bursier la Fontenay aux Roses, care îl întâlnea pe Creangă în şuete mai restrânse cu G. M. Cantacuzino şi H. Teodoru, mărturisea: “…Creangă mi s-a părut atunci ciudat. Deşi avea un prestigiu extraordinar şi Umbdenstock l-a sprijinit temeinic, n-a vrut să mai lucreze la Paris. Poate semăna la extravaganţe cu tatăl său… poate a vrut să devină prea repede independent… Oricum nu realiza sprijinul partenerilor săi. În cele din urmă se simţea prost. Suferea de mal du pays: avea prea mare dor de ţară…”
Când Horia revine în ţară în 1927, arhitectura de «vârf» era supusă influenţelor tradiţiei, reflectând totodată agitatele secole cu frământări istorice potrivnice înfăptuirilor artei. În Bucureşti — capitala României din 1862, poreclit pe atunci cu diplomatică simpatie „Parisul Europei Orientale“ – se ridicaseră până în pragul primului război mondial zeci de „zidiri“, acele construcţii de vază. Ele sunt grăitoare pentru poziţia noastră geografică. Ne găsim la răscruce de influenţe din patru puncte cardinale şi bisectoarele lor. Acestea se suprapun unui fond de veche dar mereu înnoită arhitectură populară, alături de care se dezvoltaseră în trecut mănăstiri, biserici, cetăţi, curţi domneşti şi boiereşti, cule, hanuri, cu un specific pregnant.
Echipa Creangă: Horia, Ion, Lucia, devine cunoscută în mai 1929 cu prilejul concursului public de arhitectură pentru clădirea ARO (azi Patria), situată pe Bd. General Magheru colţ cu str. Pictor Verona, pe terenul fostei case Marghiloman.
Imobilul a impresionat într-atât opinia publică şi oficialitatea în anii ’30 încât figurează în orice ghid al epocii: „Ghidul Bucureştilor“, „Bucureşti, ghid istoric şi artistic“ de Grigore Ionescu, „Guide de la Roumanie“, „Reisefuhrer durch Rumânien“ etc.
Arhitectului Ştefan Creţoiu, Creangă îi povesteşte cum s-a născut masiva clădire a Societăţii Asigurarea românească (ARO): “…Am conceput ARO într-o noapte, dintr-un tot, ca în vis, în forma, volumetric pe care o vedem. Ulterior s-au ivit greutăţi considerabile ca să încadrăm imobilul în plafonul financiar foarte limitat al clientului…”
Într-adevăr, în prima etapă a construcţiei echipa a sacrificat finisajele pretenţioase, după ce micşorase pe cât posibil şi anumite componente funcţionale. Să nu uităm că ARO a fost construit în plină criză financiară şi economică, în 1931.
ARO este imobil polivalent compus cu două aripi (parter + 7 etaje spre bulevard, parter+4 spre stradă), având ultimele etaje retrase «în gabarit». Volumele orizontale se opresc într-un turn masiv de colţ cu 10 etaje.
Nimeni nu a definit viziunea sa mai clar ca autorul:“ …Totul se Înscrie intr-o linie mare continuă, orizontală, în care se Încadrează circulaţia vehiculelor. Numai intersecţiile de străzi sunt acuzate prin motive de oprire verticală, şi acelea retrase din primul plan, pentru a se face mai puţin simţită această rupere de continuitate…”
Înfăţişarea lui ARO a stârnit nu odată asemenea scene caragialeşti, în care Creangă, mucalit, se asocia blamului.
Şi între prietenii lui părerile erau împărţite: “…Faţadele imobilului ARO nu-mi plac… cred că Horia a fost influenţat de vreun modernist… dar sala cinematografului este o reuşită…” (Catul Bogdan).
“…Aceste masive arhitecturale cântăresc greu… turnul robust de asemenea… Omul seamănă cu arhitectura pe care o face… “(Henriette Delavrancea).
Drumul înnoirii arhitecturii româneşti s-a deschis în mai 1929 prin expoziţia lucrărilor a aproape 30 arhitecţi, în casa conservatorului junimist Alexandru Marghiloman. Planurile erau variate şi interesante. Juriul, în frunte cu profesorii arhitecţi P. Antonescu şi D. Marcu, şi membrii consiliului de administraţie ARO au decernat premiul I – 100 000 lei şi realizarea – proiectului cu motto ,,Nr. 13“, care a dezvăluit pe Horia, Ion şi Lucia Creangă-Dumbrăveanu. Lucrarea lor a fost caracterizată de profesorii arhitecţi astfel: „Proiectul cu motto ,,Nr. 13“ reprezintă un studiu serios şi interesant de arhitectură modernă şi utilitară, in care atât în plan cât şi în faţade s-a urmărit expresiunea de simplitate şi de bun gust“.
Consiliul de administraţie şi-a însuşit această părere şi fiindcă „planurile prezentate sub motto ,,Nr. 13“ reprezentau ceva nou în arhitectura ţării noastre, ele fiind concepute în pur stil modern“. Această lucrare de mare prestigiu este — din nefericire — începutul şi sfârșitul echipei născute la planşetele de studiu în micul atelier de pe str. Falguiere: Horia, Ion, Lucia.
Ion era marea speranţă a familiei. Când s-a născut (Bucureşti, 27/X/1898) a primit chiar prenumele bunicului şi tatălui său: Ion Constantin. De la început Ionel a păşit pe urmele fratelui său, cu decalajul celor şase ani : se afla la pornirea liceului când Horia era student. Îl găsim sublocotenent de rezervă al regimentului 2 Artilerie când fratele său este departe de ai lui, în captivitate. În timp, diferenţa de vârstă nu mai contează fiindcă Ion devine student la Beaux Arts puţin în urma fratelui său. Se căsătoreşte — ca şi alţi colegi români – în 1924 cu o pariziancă: domnişoara Marie Louise Vaures (Mauricette). Lucia îl aduce pe Ion în agenţia lui Expert, sub îndrumarea căruia îşi susţine diploma la 23 februarie 1926. Horia l-a luat în biroul de arhitectură la Compagnie du Nord, la începutul lui 1925. După ce a lucrat un timp şi la uzinele Citroen, Ion şi Mauricette se stabilesc la Bucureşti în octombrie 1927 ,într-un bloc de apartamente nou construit pe calea Moşilor în apropiere de str. Făinari. În aprilie 1929 Ion este angajat în serviciul de Studii şi Construcţii al Casei Muncii C.F.R. — cum spunea el “..arhitect cu cea mai mică leafă…” — dar un beaux arts-ist nu obţine uşor slujbă la stat.
Intimii lor în viaţă — deci cei mai îndreptăţiţi să se pronunţe — ne transmit imaginea lui Horia şi Ion concepând, iar pe Ion în continuare redactând lucrările: “…Ion era un mare muncitor, care se completa perfect cu fratele lui mai boem, visător şi neconformist…”
Academicianul Şerban Cioculescu, în „Amintiri“ (Editura Eminescu, Bucureşti 1975), îl pomeneşte doar pe Horia pentru imobilul ARO (Patria): “…nepotul lui Ion Creangă şi fiul căpitanului… însă unor indiscutabile documente li se adaugă mărturii de asemenea de necontestat …Fratele pe care nu l-am cunoscut – ne spune Haralamb Georgescu – a avut un rol important – după datele mele – in toate lucrările înainte de 1935…”
Aceasta confirmă precizările lui Neculai Măndăşescu: “…După moartea lui Ion Creangă, Horia s-a ocupat în continuare de lucrările comune…”
Cei trei Creangă au luat parte şi la alte concursuri în plus de ARO: Institutul de Higiena, unde este premiată Riri Delavrancea, sau primăria din Braşov, unde, spre decepţia lor, triumfă Gheorghe Simotta-Constantin Nănescu, dar debutul lor datează din 1928. Aliaţi atunci cu Horia Teodoru şi C. Moşinschi, participă la concursul pentru Palatul Culturii din Constanţa, obținând din 12 echipe premiul I.
O. Doicescu îşi aminteşte: “… prezentarea lor pe formate de hârtie aurită cu un rendu extraordinar…”. După aşezarea pietrei fundamentale, palatul s-a transformat în clădirea liceului Mircea cel Bătrân.
Dovada poziției lor fruntaşe în avangarda arhitecturii moderne româneşti se vădeşte într-o diplomă: “Conducerea Expoziţiei Internaţionale de Arhitectură, organizată in 1930 la Budapesta, cu prilejul celui de-al 12-lea Congres Internaţional de Arhitectură, acordă pentru proiectele expuse lui – Horia, Ion şi Lucia Creangă preţuire şi laudă, drept care a fost completată această diplomă.” Budapesta, Septembrie 1930.
Echipa celor trei se destramă la 1 martie 1931 în urma unui accident de automobil care se încheie la 3 martie cu dispariţia prematură şi imens regretată a lui Ion Creangă. Ion rămâne în amintirea noastră şi prin mărturiile intimilor săi. Catul Bogdan, Al. Zamphiropol şi Dumitru Săvulescu vorbeau de: “…firea sa admirabilă, de bonomia sa, de Împletirea calităţilor sale cu însuşirile esenţiale ale fratelui său, de viitorul strălucit care-l aştepta…”
Contribuţia lui Horia Creangă la arhitectura anilor ’30
- urmat după ARO seria de imobile de stil «cubist» sau «modernist», cum grăiesc trecătorii, scolastic înscrise în «curentul funcţional», exemple de «stil internaţional», cum le-ar numi criticii nediletanţi.
-din 1935, Creangă abordează primele mari fabrici moderne în sectorul estic la halta Titan, pe atunci o oarecare suburbie a capitalei. Totul porneşte de la două hale de montaj scunde, începute în 1928 de arhitectul N. Petculescu. Au fost reamenajate de Creangă — ajutat la început şi de fratele său — care le-a integrat ulterior cu altele noi într-un ansamblu complex, unificat pe un front lung de 600 m. În următorii cinci ani, în incinta Fabricii de Locomotive N. Malaxa (azi, Uzinele 23 August) s-au realizat: pavilionul de administraţie, cantina, laboratorul şi alte clădiri anexe. Grupuri social-sanitare echipate după ultima modă erau amplasate în subsolurile halelor tipizate prin dimensiuni (54×120 m) şi detalii.
-pe un teren adiacent, în estul Fabricii de Locomotive Creangă realizează Fabrica de Ţevi (azi Uzinele Republica, 1936-1938).
-Creangă îşi revarsă talentul până şi asupra «produsului» – fabricilor de care se ocupa. El este desenatorul trenului aerodinamic tip „Malaxa“, un automotor ultrarapid care apărea ca o săgeată argintie pe liniile Bucureşti-Constanţa şi Bucureşti-Braşov. Intervine de asemenea la silueta primei locomotive româneşti moderne şi la cochetul automotor alb-albastru „Nr. 100“.
-Palatul Culturii din Cernăuţi, Halele Obor , o şcoală, locuinţe sociale, stadionul de sport al ANEF (ajuns să fie strivit sub Casa Poporului), multe imobile de raport şi o pleiadă de vile particulare, în Bucureşti şi aiurea, pe care arhitecţii prezentului le venerează, pentru simplitatea şi originalitatea lor, ca pe nişte temple pierdute în labirintul baroc al oraşelor de astăzi.
* 40 este numărul aproximativ al imobilelor proiectate de echipa de arhitecţi coordonată de Horia Creangă*
“Pentru Asigurarea Românească, Horia Creangă a mai proiectat un imobil la Braşov – Hotelul ARO Palace, altul la Cernăuţi şi încă unul la Bucureşti, pe Calea Victoriei. Cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 l-a prins pe Creangă într-o excursie prin Ardeal – scrie Patrulius, consemnând amintirile lui Octav Doicescu, însoţitorul lui Creangă din acel periplu. Când a auzit că blocul Carlton se prăbuşise în centrul Capitalei, Creangă a venit într-un suflet de la Sibiu la Braşov, să vadă dacă imobilul ARO, pe care îl ridicase cu câţiva ani înainte, rămăsese în picioare. Rămăsese.”(evz.ro-sursa)
Ultimul proiect al lui Horia Creangă a fost reamenajarea sălii de festivităţi a Şcolii Centrale de Fete, devenită azi sala “Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra.
Într-un interviu acordat revistei “Arta şi Omul”, în 1935, spunea: “Un specific arhitectonic românesc nu există. O afirm cu toată convingerea, ştiind că voi fi contrazis de multe personalităţi distinse, care înţeleg să-şi manifeste în felul acesta patriotismul. Nu trebuie să ne doară constatarea, nici să ne jignească demnitatea noastră naţională. Nu ne putem potrivi cu alte popoare. Am avut un trecut zbuciumat, în care am fost sub ascultare străină. Ţăranii erau robi, abia îşi ţineau zilele. Făceau colibe sărăcăcioase, care abia se pot numi locuinţe, (…)de al căror aspect erau uimiţi călătorii secolelor trecute. Poate că în alte condiţii economice ar fi clădit şi ei ceva trainic şi specific naţional. Dar, în aceste împrejurări, este permis să reedităm bordeiele după cum ne ajută bogata noastră imaginaţie patriotică, ridicând la rangul de stil naţional o imaginaţie care rămâne imaginaţia robiei?”.
În broşura „Către o arhitectură a Bucureştilor”, pe care a semnat-o alături de Octav Doicescu şi Marcel Iancu, Creangă scria: „Rolul statului în organizarea urbanistică este imens. El e chemat să (…) încurajeze lucrările bune”.
Critica urbanismul incoerent, inegal, dând ca exemplu negativ turnul Palatului Telefoanelor, ridicat în 1933, şi, la vremea aceea, cea mai înaltă clădire din Bucureşti (53 de metri).Astăzi, şi turnul Telefoanelor, şi blocul Malaxa pe care el l-a proiectat pe Magheru sunt monumente istorice, alături de multe alte clădiri pe care le detesta.
Articol publicat de Profesorul arhitect G.M. Cantacuzino în revista „Simetria“ (toamna 1943)
“În arhitectura românească Horia Creangă a avut un Ioc aparte iar opera rămasă de pe urma activităţii sale are o însemnătate deosebită, prin caracterul ei demonstrativ şi aproape doctrinar. El era un român neaoş, nepot al lui Ion Creangă, având deci în vinele sale sânge a cărui calitate rasială era indiscutabilă. îşi începu studiile la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti. După războiul mondial plecă la Paris şi intră uşor la ..Ecole des Beaux-Arts“, în urma unui strălucit concurs. Din primele zile, la Paris, Horia Creangă se simte la largul lui şi din primul contact cu arta occidentală el optează cu hotărâre, fără niciun proces spiritual de revenire spre trecut, fără nicio şovăire, pentru modernismul cel mai pur şi cel mai funcţional. Minte clară şi pozitivă, fără complicaţii intelectuale, dar dotat cu multă sensibilitate, Creangă vedea în volume şi tot efortul lui tindea mereu spre simplificare. Planurile lui erau întotdeauna excepţional de clare iar amănuntul era mereu sacrificat în favoarea ansamblului. Nu se poate vorbi de faze şi de epoci în evoluţia talentului său. Din prima până la ultima manifestare a lui, tot e perfect unitar pe aceeaşi linie de preocupări : armonia volumelor, sobrietatea severă a elementelor, voita absenţă a ornamentelor. El urmărea frumuseţea aproape exclusiv prin armonia maselor arhitecturale. Era preocupat de magia formelor simple, în care proporţia domină. Mulţi arhitecţi au adoptat formele funcţionale de nevoie, din imperativul programelor, alţii de curiozitate, mulţi din preocupări de mode. Niciunul însă nu s-a integrat năzuinţelor moderne ca Horia Creangă, în mod aşa de direct, de simplu şi de total. La dânsul nu era o atitudine. Arhitectura lui era o proiecţiune directă a personalităţii sale, fără a fi trecut pe planul critic. Era doctrinar fără a şti, neputând admite tranzacții cu clasicismul şi nesimţind nici o simpatie pentru decorurile trecutului. El era totuşi mai clasic decât credea prin chiar dorica lui atracţie pentru neprihănita nobleţe a formelor armonioase. Există în plastica românească un caz similar : cazul Brâncuşi.
Se poate închipui ceva mai românesc, în sensul etic cel mai strâmt, decât Brâncuşi ? Fiu de ţăran, rămas în lumea basmelor şi în atmosfera instinctelor intelectuale, indiferenţa lui pentru formele culturii locale e tot atât de mare ca a nepotului lui Ion Creangă. Şi unul şi altul sunt prinşi de magia formelor, magie veche cât vechea lume, care chinuie orice plăsmuitor de forme, dar care nu se afirmă decât rar de tot atâta hotărâre. Diferenţa între Brâncuşi şi Creangă constă în faptul că Brâncuşi a trecut prin filiera clasicismului şi cunoaşte la perfecţie meşteşugul Antichităţii şi al Renaşterii. El le-a părăsit lepădându-se de imitativ, cerând formelor simple şi preţiozităţii materiei să exprime ceea ce alţii exprimă prin fineţe de modelaj şi cunoaştere anatomică. în felul lui de a se juca cu formele regăsim aparenţe de asemănare cu crestăturile ciobanilor, cu bârnele cioplite ale bisericuţelor din Oltenia şi Maramureş, cu obiectele casnice de lemn. Dar să nu ajungem la pripite concluzii. Aceste forme comune tuturor artelor primitive au tocmai o frumuseţe care se găseşte în valoarea lor universală. Când credem că punem mâna pe specificul regional ne trezim tocmai în mijlocul elementelor de valoare universală, impersonale şi abstracte.
între personalitatea lui Creangă şi a lui Brâncuşi nu sunt puncte comune decât la temelia fiinţei lor. Dar această temelie este rasa românească. Nici unul nici altul, ridicându-se n-au făcut „ţărănism estetic sau cultural“. Nici unul nici altul n-au bătut monedă de propagandă de urma originii lor. Vigoarea personalităţii lor nu e compatibilă cu astfel de ipostaze mărunte. Ceea ce este esenţial în afirmarea lor e că amândoi pun năzuinţele lor pe un plan general. Ei pleacă de la general spre particular şi încearcă mereu a se exprima în valori universale şi nu locale. Nici unul nici altul nu sunt produsul unei mode, nici unul nici altul n-au imitat. Exemplul lor probează însă ceva : că năzuinţele universale ale spiritualităţii de azi sunt şi năzuinţele noastre. Lovit de moarte în plină energie creatoare, Horia Creangă lasă o operă consistentă şi valabilă. El lasă în sufletul celor cari l-au iubit şi cinstit, imaginea unei sănătoase intransigenţe şi urma unei voințe calme şi hotărâte, a cărei dâră luminoasă mult timp nu se va stinge.”
Articol al Profesorului Arhitect Haralamb Georgescu, publicat în „Arhitectura“ 1943-44.
“Este foarte greu să-l evocăm pe Horia Creangă celor ce nu l-au cunoscut de aproape. Toate calităţile şi cusururile lui sunt dincolo de felul de înţelegere pe care-l avem pentru omul ce trebuie să treacă prin viaţă fără să lovească în norme bine fixate, bine hotărâte de morala şi de… ipocrizia noastră. Iubea prea mult viaţa, îşi iubea prea mult meseria, înţelegea să se dăruiască în plin, nu putea să conceapă să-şi înfrângă elanurile în ascunzişuri şi compromis.
A fost departe de ce numesc unii om ca toţi oamenii, adică un om banal. Avea în structura lui fizică şi spirituală o puternică moştenire a Moldovenilor din Humuleşti şi Pipirig, pe care a ilustrat-o bunicul său Ion Creangă, povestitorul. Ion Creangă a fost răspopit pentru că a tras cu puşca în ciorile de pe clopotniţă, pentru că şi-a tuns părul şi pentru multe altele. Ion Creangă a supărat în viaţă prea cuvioasele feţe bisericeşti dar şi-a încântat prietenii cu duhul şi dragostea de viaţă.
În urma lui a rămas opera.„Amintirile din copilărie“ ale copilului neastâmpărat din Humuleşti vor vrăji totdeauna cu farmecul lor pe copiii cuminţi ce vor mai veni.Horia Creangă era plămădit din același aluat ca şi bunicul său. Ii semăna ca fizic, același cap rotund cu ochii apropiaţi, aceeaşi masivitate, aceeaşi dragoste de viaţă, același neastâmpăr. A avut o copilărie grea. A început studiile la Şcoala de Arhitectură din Bucureşti înainte de războiul trecut. După ce şi-a făcut datoria pe front, se hotărăşte în 1919 să plece la Paris. Reîncepe studiile şi duce viaţa grea a studentului sărac ce trebuie să-şi câştige singur existenţa. în 1926 se hotărăşte să se reîntoarcă în ţară. Se trezeşte dezarmat, într-o atmosferă pe care o uitase. El, arhitectul, care dorea să clădească, trebuie să-şi înăbuşe elanul şi revolta şi să accepte un loc de funcţionar. Mai trec câţiva ani grei până când reuşeşte să se afirme la concursul Societăţii Asigurarea Românească şi să realizeze prima construcţie importantă, clădirea ARO. De acum drumul îi este deschis. Avea în urma lui patruzeci de ani de luptă şi de lipsuri. A mai trăit unsprezece ani. A încercat să mai ia din viaţă tot ce se mai putea lua ; simţea că este drept aşa.
Iubea viaţa şi meseria lui.În viaţă a mers aşa cum îi grăiau simţurile, aşa cum vibrau în el coardele moştenite de la bunicul şi de la tatăl său. în meserie plănuia tot aşa, cum simţea.Nu s-a înscris în nici un curent, în nici o şcoală oficializată sau de modă, nu făcea concesie nici unui artificiu superficial.Îşi gândea opera aşa cum a gândit omul primitiv primul vas, nu să devină un pretext de exhibiţie ornamentală. O clădire era pentru Creangă ,,un volum“ pe care îl rezolva cu preciziuni de geometru. Iubea linia mare şi generoasă. Detesta gabaritele, balconaşele, bowindow-urile care stricau puritatea volumului şi pe care învechitele regulamente şi falsa urbanistică i le impuneau.A fost comparat cu Brâncuşi, tocmai pentru dragostea de formă pură, primitivă, comună acestor doi artişti.A fost socotit de linii ca un revoluţionar, ca un înstrăinat de alţii. Nu a fost nici una nici alta.În ameţeala timpurilor noastre de pripite prefaceri, mulţi cred că trebuie să fim o speţă conservatoare impermeabilă ideilor noi. Sunt în adevăr idei noi acaparate cu multă credulitate şi fără control. Cu timpul însă ideile naive îşi pierd din atracţie, se demodează şi dispar ; ideile sănătoase însă trăiesc şi sunt de nedistrus, chiar dacă au fost uitate, sunt descoperite din nou, iarăşi şi iarăşi.Horia Creangă a mers în meseria lui cu aceste adevăruri cunoscute de când omul civilizat construieşte. A folosit o tehnică nouă pentru aceste adevăruri eterne, adevăruri ce aparţin omenirii întregi şi cari nu pot fi zăgăzuite în frontiere. Folosind aceste adevăruri, opera lui devine universal valabilă, se integrează în universalitatea spre care tinde adevărata artă.Suntem de acord să afirmăm că arta este universală, atunci când luăm pe greci ,pe gotici, pe artiştii renaşterii ca exemple, dar când un artist al nostru reuşeşte să forţeze prin opera lui frontierele de creaţie în care ne complăcem să ne limităm, se ridică proteste şi acuzări de înstrăinare.
Se poate oare contesta că un Creangă nu a fost neaoş român ?
Arhitectura lui Horia Creangă este şi va rămâne românească, zămislită de creier românesc pe pământ românesc.Când va trebui să dovedim realizările noastre de artă românească în spaţiu dintre cele două mari războaie, Creangă va răsări cu opera lui — mare, pe măsura modestiei noastre — ca o afirmare ce poate sta alături de eforturile universale ale artei şi tehnicei construcţiei.Criticat sau lăudat în viaţă. Horia Creangă se mulţumeşte să zâmbească şi să spună : „Este bine să se vorbească despre un om în aceeaşi măsură şi de bine, şi de rău, este groaznic să nu se vorbească deloc !“Timpul va dovedi cât de mare a fost efortul lui Horia Creangă în puţinii ani în care i-a fost dat să poată realiza.Horia Creangă va rămâne viu cu gândul şi opera lui, aşa cum a rămas viu şi bunicul său Ion Creangă răspopitul. A fost un om, va rămâne pentru totdeauna un arhitect.”
Extrase din câteva pagini de „Amintiri“ remise autorului în martie 1974 de inginerul Dumitru E. Roată.
“Am lucrat alături de Horia Creangă până în 1936, timp de zece ani, la Consiliul Tehnic Superior din Ministerul Lucrărilor Publice.
Mă leagă de el o caldă prietenie împărtăşită, din care izvorăsc aceste amintiri de viaţă şi de profesiune.Era un bun cunoscător al arhitecturii româneşti, pe care o studiase la faţa locului, înainte şi după plecare lui pentru studii la Paris. Îmi arăta adeseori schiţe, desene, picturi şi fotografii de arhitectură românească corectă, făcute sau culese de el.
Îmi amintesc că în anul 1927 l-am rugat să deseneze o cruce pentru mormântul tatălui meu, ofiţer veteran din războiul de independenţă (1877), la cimitirul eroilor militari Belu. După ce a văzut mormântul mi-a spus : „Uite o colecţie de troiţe româneşti adunate de mine din care să alegem una. O cruce din lemn de stejar durează peste o sută de ani, cu atât mai mult că modelul ales, după o troiţă de la Pietrari din Dâmbovița, are deasupra o umbrelă din şindrilă, iar fixarea în soclul de beton o vom face printr-o ramă de fier de care troiţa va fi prinsă în buloane.Să nu se spună că nepotul lui Ion Creangă nu ştie să facă şi arhitectură românească, deşi am studiat la Paris arhitectura modernă.“
A desenat toate detaliile de ornamentaţie la scara naturală, printre care textul votiv în chip de pisanie de biserică, scris în relief cu litere în stil românesc. în timpul executării troiţei de către un maistru de la Şcoala de meserii din Curtea de Argeş — şcoală renumită pentru sculptura în lemn — supraveghea execuţia. Cu această ocazie ne-am amintit că tatăl lui, căpitanul de marină Constantin Creangă – fiul lui Ion Creangă – şi tatăl meu erau veterani din războiul de independenţă (1877) devenind şi buni prieteni, ceea ce a întărit şi mai mult amiciţia noastră.
În anul 1928 am reparat şi am extins casa părintească în care locuiesc şi acum, o casă interesantă în mijlocul unei grădini de 1000 mp, construită în 1874, pe platou la marginea Dealului Spirii din Bucureşti. Horia Creangă mi-a dat atunci multe sfaturi folositoare pentru modificările de distribuţie şi de acces şi venea des pe şantier. De atunci până la sfârşitul vieţii sale, îi plăcea mult să vină la mine, mai ales vara, când stăm în gradină sub un nuc secular şi ne povestea multe : amintirile lui din copilărie, din studenţie la Bucureşti şi la Paris şi din activitatea de arhitect. Ca demn urmaş de moldoveni, îi plăceau mult mâncărurile moldoveneşti care se preparau la mine în casă. Când terminam serviciul, plecam adesea împreună cu alţi colegi vara în Cişmigiu la „Monte Carlo“ sau iarna la „Carul cu bere“. Acolo ne spunea multe glume şi ne povestea de ale lui. Printre altele îşi amintea de marea lui pasiune din prima tinereţe pentru jocul de oină, în care era un adversar de temut, cotat printre bunii sportivi de atunci : Ţane Săvulescu, fraţii Dimâncescu şi alţii.
Îi plăcea mult să iasă din Bucureşti. Astfel am făcut cu el multe excursii în Munţii Bucegi, uneori cu soţia sa Lucia. Am vizitat şi împrejurimile Bucureştilor, am plutit pe Dunăre până la Cazane, am colindat împreună multe locuri minunate. Sunt convins că prin construcţiile sale realizate într-o activitate relativ scurtă, arhitectul Horia Creangă se situează printre cei mai mari arhitecţi români. Un pios gând omagial şi pentru tovarăşa sa de viaţă : arhitecta Lucia Creangă, născută Dumbrăveanu. A fost un ajutor preţios al lui Horia, împărţind cu el ceasurile grele în perioada de început, dar şi zilele marilor realizări, când ei au devenit cunoscuţi în ţară şi peste hotare.”
Cu trei luni înainte de a muri, Horia Creangă a sărit în apa rece a Lacului Snagov. Era aprilie 1943, ziua de Sfântul Gheorghe, iar el îşi petrecuse după-amiaza la onomastica unui prieten. A ieşit la mal cu greu, tras de prieteni. Se simţea “cumplit de rău”. Martorii au observat că ceva ciudat se întâmplase în cele câteva minute pe care bărbatul le petrecuse în apă: parcă era împuţinat fizic. Avea figura schimbată.
În zilele următoare, cunoscuţii l-au sfătuit să meargă la medic, să facă investigaţii şi, într-un târziu, l-au convins să se interneze la spitalul de endocrinologie. Pe 4 iulie, Horia a plecat să-şi controleze starea de sănătate într-un sanatoriu vienez. Cartea lui Patrulius dezvăluie că pacientul nu şi-a luat, spăşit, zborul spre cura austriacă: “În ajunul plecării sale, îşi invită prietenii la Continental: o ultimă cină la care participă şi şapte cucoane frumoase”.
A murit la Viena pe 1 august. Fratele lui, arhitectul Ionel Creangă, decedase cu doisprezece ani mai devreme, pe 3 martie 1931, în urma unui accident de automobil.
Despre Horia Creangă – principalul susţinător al modernizării arhitecturii din România - s-au scris până acum două cărţi. Cea de-a doua, parţial întocmită pe seama celei dintâi, a avut o circulaţie aproape clandestină şi a văzut lumina tiparului în 1992, când se aniversau 100 de ani de la naşterea arhitectului.
Cea dintâi, tipărită în 1980, a fost scrisă de Radu Patrulius, un profesor care a strâns în volumul său mărturii ale contemporanilor lui Horia Creangă, decupaje din presa interbelică şi cercetări pe care istorici literari, precum George Călinescu sau Şerban Cioculescu, le făcuseră despre descendenţii povestitorului născut la Humuleşti. Arhitectul Horia Creangă a fost nepotul scriitorului Ion Creangă: tatăl lui, Constantin, era fiul autorului “Amintirilor din copilărie”.
Surse:
bucurestiivechisinoi.ro
cotidianul.ro
Autor: Maria Dumitrache