«Nocturnă

Linişte, linişte…
trec cerbii prin arinişte…

Ce zână le aşterne oare
miraj de lună pe cărare?…

Auzi-i cum păşesc pe prund
spre râul cu argint în fund…

Frumoasa mea cu gene lungi
păşeşte lin, să nu-i alungi…

E-atâta feerie-n văi
şi-atâta dor în ochii tăi:

Şi mi te duci aşa curând
norocule duios şi blând…

…Poveste din arinişte,
azi zbucium vreau, nu linişte…»

Eusebiu Camilar s-a născut la 7 octombrie 1910, Udeşti, judeţul Suceava. Fiu al unor ţărani, Ion Camilar şi Nataliţa (născută Motrici), Camilar şi-a întrerupt în 1926 (din cauza sărăciei, care i-a întunecat copi­lăria) studiile liceale, începute la Suceava, traversând apoi o lungă perioadă şi mai grea, când şi-a câştigat existenţa cu slujbe umile.

Nici când lucrează în redacţia unor periodice ieşene - „Chemarea” (1935), „Iaşul” (1938-1940), „Voinţa” (1941), „Cetatea Moldovei” (1942), nici după căsătoria cu poeta Magda Isanos şi după apariţia primelor cărţi, situaţia nu i se schimbă, Camilar trăind la limita de jos a subzistenţei. Începând din 1929, când a debutat cu versuri în „Moldova literară” (Mihăileni-Dorohoi), Camilar semnează în numeroase periodice din Bucureşti şi din ţară, între care „Viaţa românească”, „Banatul literar”, „Fruncea”, „Adevărul literar şi artistic”, „Lumea”, „Însemnări ieşene”, „România literară”, „Universul literar”, „Vremea”, „Jurnalul literar” şi „Revista Fundaţiilor Regale”.

«Cântec pentru Thalia

Închină-te la fluvii liniştite
în cari se scaldă porumbiţele;
salută, surâzând, Troiţele
cu braţe-n aşteptare, înlemnite…

Pe-aracii lor îndreaptă Viţele
căzute-n drumul carelor grăbite,
aruncă-ţi salba gloatei oftigite
ca-n anii spulberaţi Domniţele…

Chemărilor pustii răspunde-le;
fii răsărit de soare-n undele
curgând spre delta Sfântei-Sâmbete.

…Să laşi în urma ta ca îngerii,
în trecerea prin Valea Plângerii,
în loc de lacremi, flori şi zâmbete…»

Schimbările aduse de război îi favorizează o anume ascensiune socială, bazată atât pe succesul literar, cât şi pe adeziunea la acţiunea de propagare a ideilor comuniste. Primeşte unele responsabilităţi în cadrul Uniunii Scriitorilor, face parte din redacţia „Gazetei literare” (în care publică mult), este consilier literar al Editurii de Stat, colaborează intens la reviste importante („Viaţa românească”, „Contemporanul”, „Iaşul literar”, „Scrisul bănăţean”, „Tribuna” etc.), tipăreşte nume­roase cărţi. Ţine conferinţe la Radio şi în provincie, devine membru corespondent al Academiei Române, călătoreşte în ţară şi peste hotare, ajungând o personalitate literară oficială, prezentă şi în manuale.

În versurile volumului de debut, Chemarea cumpenelor (1937), sunt vizibile două atitudini lirice: fascinaţia în faţa naturii şi a muncii agreste; dezolarea profundă, revolta celor umili şi săraci. O expresie necizelată, dar viguroasă, rod al exaltării şi furiei, defineşte mai degrabă un temperament decât un artist. La polul opus, desprinse de condiţionarea socială, sunt versurile din ultima parte a vieţii, adunate în volumele Poezii (1964) şi, postum, Călăreţul orb (1975).

«Rămâi să mai ciocnim o cupă

Cu vin albastru de la hanul din valea umbrelor fugare…
Rămâi să mai ciocnim o cupă la hanul vechi de pe coclaur,
Căci pentru vin şi pentru tine mai am în sân trei pumni de aur.
Rămâi să ne-omorâm tristeţea şi setea fără alinare

…Ştii tu, frumoaso, că ulciorul din care beai înfrigurată
L-a făurit din ţărnă sfântă, din ţărna unui trup de fată,
L-a făurit cândva olarul cel inspirat de duhul rău
Din ţărna unui trup de fată frumos şi cald ca trupul tău…

…Ca mâne-om putrezi-n morminte uitaţi, nepomeniţi de nime…
Ca mâne vor veni olarii să fure lut din ţintirime;
Şi trupul Tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri…

Înmirezmează-te, frumoaso, ca pe-un altar, cu mirodenii,
Cât ochii îţi sunt plini de flăcări, cât zarea-i plină de vedenii,
Atât cât drumurile lumii mai au pe margini bucurii,
Căci mâne, în zadar vei bate la porţi de suflete pustii…

Iubeşte-mă acum, căci anii pe năzuinţi ne-or pune frâuri,
Căci zilele vieţii noastre se duc ca undele pe râuri;
Şi trupul tău, care mi-i astăzi cel mai dorit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care vor bea drumeţii pe la hanuri…»

Poetul este parte a viziunilor sale, iar contemplaţia tinde către o participare onirică la existenţa eternă. Umanitatea pare dizol­vată în desfăşurarea cosmică, în virtutea consubstanţialităţii universale. Totul devine semn sau manifestare a simbiozei dintre terestru şi ceresc, prin lumină şi fantezie. Imaginile construiesc mici alegorii ale unei mistuitoare nevoi de depăşire a condiţiei individuale, într-o tentativă graţioasă, senină de a transcende existenţa concretă spre una eternă, luminoasă.

Primul volum în proză, Cordun (1942), este o încercare origi­nală de a reface percepţiile, trăirile, „relatarea” unui copil, fără intervenţia adultului în interpretare, ordonare, povestire. Felurite secvenţe din viaţa familiei sau a satului sunt notate cu simplitatea şi sărăcia de limbaj specifice unei psihologii neevoluate. Sensibilitatea, memoria afectivă a copilului au fost activate de întâmplările urâte, crude, de partea rea a felului de a fi al oamenilor. În urma acestei selecţii „inconştiente”, rezultă un tablou coerent, sumbru, în care răul, suferinţa, tragicul sunt dimensiuni ale vieţii cotidiene. Expresia lapidară, nudă, directă, alăturarea cinematografică a secvenţelor produc o impresie deosebită. Asumarea punctului de vedere al unui copil, a inocenţei şi simplităţii are ca efect insolitarea perspectivei, un procedeu modern al artei.

În timp, Camilar alcătuieşte din diferite schiţe şi povestiri, adunate în special în volumele Cartea poreclelor (1957), Nopţi udeştene (1960), Inimi fierbinţi (1963), un fel de anexă la Cordun, completând şi nuanţând imaginea acelei lumi. Într-un fel sau altul, locurile natale, propria copilărie constituie un laitmotiv, dar şi o inepuizabilă sursă de inspiraţie, de date concrete, personaje şi limbaj. Jurnalul de la Udeşti al lui Camilar, apărut postum cu titlul Cartea de piatră (1981), este o mărturie patetică a ataşamentului faţă de casa părintească, de viaţa rurală.

În volumele Prăpădul Solobodei (1943; Premiul Societăţii Scriitorilor Români), Avizuha (1945), Turmele (1946), Valea hoţilor (1948) este prezentată în diferite situaţii o lume primitivă, dominată de obiceiuri ancestrale, superstiţii şi instincte, văzută în lupta, surdă şi grea, pentru supravieţuire. Este o lume mereu tulburată de orice o abate de la obişnuinţele sale, ameninţată parcă permanent de nenorocire, dar şi ameninţătoare, trăind într-o întunecime tragică. O greutate telurică apasă această existenţă rudimentară. Mase de oameni se mişcă animate de un instinct gregar, satul părând mai degrabă o comunitate tribală.

«Luntrea aurie

Dar nopţile acestea, frumoaso, cum de sunt,
Atât de diafane, din cer până-n pământ?

Pădurile par alge înalte-n clătinări…
Noi ne plimbăm alături pe fundul unei mări.

Lucirile acestea de sus, vor fi fiind
Sau astre, sau meduze prin adâncimi plutind…

De-aseară se zăreşte, cu cârma spre Apus,
O luntre aurie, deasupra noastră, sus…

Aşa ne urmăreşte de-aseară, pe-amândoi:
Stă drep deasupra noastră când ne oprim şi noi!

O, poate că din luntrea ce ne ţinteşte-aşa
Într-un târziu, o scară de raze s-o lăsa,

Şi dacă tu vroi-vei, ne vom sui. Apoi,
Cu luntrea aurie vom asfinţi şi noi.»

«Creanga inimii

Când alte universuri mă cheamă sau le chem,
De-o nostalgie cruntă adânc oftez şi gem,

Căci ştiu atât de bine că din acelaşi lut
Şi trupul meu şi Calea Lactee s-au făcut,

Că din aceeaşi piatră cândva am scăpărat
Luceafărul de ziuă şi ochiul meu curat,

Şi nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot
Să ţin pe creanga asta şi universul tot…

Îl port pe creaga asta întinsă uşurel,
Cum port lumina lumii în piatra de inel,

Şi pare universul imens şi uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de uşor,

Şi-l simt pân’ la durere şi imn, adese, când
Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.»

Romanele Temelia (1951; Premiul de Stat), Satul uitat (1974) şi o lungă serie de povestiri propagandistice (Făina chiaburului şi bordeiul săracului, 1947; Secerişul, 1951; Pe drumul belşugului, 1951; Dreptul la viaţă, 1953 etc.), tipărite în broşuri sau în culegeri de proză scurtă, sunt produse facile ale unei politici literare impuse.

Când imperativele comenzii politice mai slăbesc, Camilar preferă să se afunde în istorie, de unde talentul său evocator scoate tablouri vivante având în centru câteva dintre marile figuri ale trecutului românesc, naraţiuni apărute în volume speciale – Poarta furtunilor (1955), Povestiri eroice (1960), Pământul zimbrului (1962) – şi în alte numeroase ediţii sau opuscule, care reiau, de regulă, acelaşi texte. Cărţile de călătorie – Împărăţia soarelui (1956), Farmecul depărtărilor (1966) – conţin relatări despre realităţi şi personalităţi din ţările vizitate.

Drama istorică Focurile (scrisă în colaborare cu Magda Isanos, premiată şi editată de Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă în 1945) încearcă o reconstituire a princi­palelor momente ale răscoalei conduse de Horea, Cloşca şi Crişan şi a fost reprezentată la Timişoara în 1946. O altă piesă în versuri, Valea Albă (1957), dramatizează un episod din luptele lui Ştefan cel Mare. O secţiune importantă a operei lui Camilar este cea a prelucrărilor şi traducerilor.

Repovestirile lui după Halima recreează pe terenul limbii române, printr-o rostire armonioasă, uşor arhaizată, savoarea epică şi fantastică, ţinuta ceremonioasă a basmelor arabe. Din poezia chineză, a transpus mai cu seamă texte clasice. A mai semnat versiuni româneşti după opere de Kalidasa, Eschil, Aristofan, Ovidiu, Omar Khayyam, Puşkin, Gogol, Gorki, Alexei Tolstoi etc. Unele dintre scrierile în proză ale lui Camilar au fost traduse în limbile franceză, rusă, italiană, germană, chineză etc., fiind tipărite în ţară sau peste hotare.

«S-a înnoptat devreme

I

S-a înnoptat devreme şi astăzi, şi-i târziu,
Şi nici un gând în cartea de piatră n-am să scriu;

De soare toată ziua m-am tot ţinut, arând,
Şi s-a trecut şi ziua de azi, nici nu ştiu când –

Lumina nu mai este demult precum era.
Mereu lăsat-am cartea s-o scriu când s-o-nsera.

II

„Ferestrele sunt stinse… veţi spune. S-o fi dus
Cu soarele de astăzi dincolo de apus –

Întinsul timp de-acuma îl are de arat…”
De fapt adânc dormi-voi cu-ai mei amestecat –

Şi secete şi geruri oricât ne-ar măcina,
Tot ne-om uni în piatră de cremene cândva –

Şi poate-au să se mire, văzând, urmaşi de-ai mei,
A timpului copită scoţând din ea scântei –

Sau, poate că pietrarii vor dăltui-o blând,
Să samene statuia cu mama surâzând –

Drumeţi din veac să-ntrebe la monumentul sfânt,
Când a domnit regina desculţă pe pământ.»

Opera
Chemarea cumpenelor, Bucureşti, 1937;
Cordun, Bucureşti, 1942; ediţia Iaşi, 1988;
Prăpădul Solobodei, Iaşi, 1943;
Avizuha, Bucureşti, 1945;
Focurile (în colaborare cu Magda Isanos), Bucureşti, 1945;
Turmele, Bucureşti, 1946;
Valea hoţilor, Bucureşti, 1948;
Negura, I-II, Bucureşti, 1949-1950;
Temelia, Bucureşti, 1951;
Prin Ţara de Sus, Bucureşti, 1954;
Livezile tinere, Bucureşti, 1954;
Poarta furtunilor, Bucureşti, 1955;
Împărăţia soarelui, Bucureşti, 1956;
Valea Albă, Bucureşti, 1957;
Cartea poreclelor, Bucureşti, 1957;
Cărţile săgetătorului, Bucureşti, 1957;
Cel din urmă apostol, Bucureşti, 1957;
Povestiri eroice, Bucureşti, 1960;
Nopţi udeştene, Bucureşti, 1960;
Pământul zimbrului, Bucureşti, 1962;
Inimi fierbinţi, Bucureşti, 1963;
Poezii, Bucureşti, 1964;
Viforul, Bucureşti, 1966;
Farmecul depărtărilor, Bucureşti, 1966;
Clopote în amurg, Bucureşti, 1969;
Turmele. Cordun. Avizuha. Valea hoţilor, postfaţă de Silviu Dan Gheorghiu, Bucureşti, 1971;
Satul uitat, Bucureşti, 1974;
Călăreţul orb, îngrijită şi prefaţă de Constantin Călin, Cluj Napoca, 1975;
Cartea de piatră, îngrijită şi prefaţă de Constantin Călin, Bucureşti, 1981.

Traduceri
N.V. Gogol, Însemnările unui nebun, prefaţă de Eugen Schileru, Bucureşti, 1945, Povestiri din Petersburg, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ada Steinberg), Mantaua. Povestiri din Petersburg, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Ada Steinberg şi Radu Donici);
Leonid Soloviev, Minunata istorie a lui Nastratin Hogea, Bucureşti, 1945 (în colaborare cu Magda Isanos);
A.S. Puşkin, Fata căpitanului, Bucureşti, 1946, Povestirile răposatului Ivan Petrovici Belchin, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Gh. Solcănescu), Dama de pică, prefaţă de Gh. Barbă, Bucureşti, 1963;
Alexei Tolstoi, Povestiri ruseşti, Bucureşti, 1947;
Maxim Gorki, Foma Gordeev, Bucureşti, 1949;
Din poezia chineză clasică, Bucureşti, 1956; ediţia II (Poeme chineze clasice), prefaţa editorului , Bucureşti, 1957;
Aristofan, Teatru, Bucureşti, 1956;
Ovidiu, Tristele, prefaţa editorului , Bucureşti, 1957, Epistole din exil, îngrijită şi prefaţă de Toma Vasilescu, Bucureşti, 1966;
2001 de nopţi, I-IV, Bucureşti, 1959-1963;
Eschil, Perşii. Cei şapte contra Tebei, prefaţă de Mihai Nasta, Bucureşti, 1960;
Li Tai Pe, Poezii, introducerea editorului, Bucureşti, 1961;
Kalidasa, Sakuntala, Bucureşti, 1964.

«Somnul

Demult cocorii nopţii prin cer s-aud vâslind…
Să ne lăsăm în voia luntraşului, zâmbind…

E mai umbros pământul şi-i cerul mai umbros.
Îndată vom pătrunde pe-un luviu mătăsos,

Şi timpu-n vremea asta tăcut la prag va sta.
Hai, umple-i tu ulciorul cu vin, cu mâna ta –

Şi-o să se mire timpul cum tot răsar, uşor,
Luceferii de seară din vinul din ulcior…

Ia rnoi în vremea asta va fi să coborâm
Pe-un fluviu de mătase, spre celălat tărâm;

Umbros va fi pământul, şi cerul mai umbros…
Pluti-vom mai departe pe fluviul mătăsos –

Iar timpul tot ulciorul să-l bea, şi mai profund,
Pân’ vor rămâne numai luceferii pe fund.»

Moare la 27 august 1965, Bucureşti

Sursa:
crispedia
wikipedia
cerculpoetilor.net
isanos.ro

Redactor: Maria Dumitrache