Vindecăm pe cei îndureraţi oricare le-ar fi durerea dar pe noi cine ne îmbracă în veşmânt de fericire ?!
Suntem suflete fragile dar oricât ne-am sparge în bucăţi mici , tot reuşim să ne adunăm mergând mai departe pe drumul vieţii . Câteodată ne gândim dacă aceste încercări destinale produse de vârtejuri apocaliptice se termină la un moment dat şi călătoria noastră să fie parcursă fără să te gândeşti : “ chiar dacă aş fi captivul focului , am puterea necesară să îl sting .”
Purtăm veşminte diverse dar niciodată nu le vom îmbrăca o dată pe toate pentru că trupul şi sufletul nostru nu rezistă la atâta căldură şi se vor topi la fel cum îngheaţă de la indiferenţă , egoism , răutate şi săgeţi otrăvitoare ce pătrund exact în locul unde eşti cel mai vulnerabil … .
Suntem suflete neînţelese de cei din jur şi dacă vrem să ne ridicăm susţinându-ne cauza se prefac , că nu ne aud dar noi trăim tot în acelaşi bol întunecos şi câteodată îşi mai face apariţia câte o rază ce ne luminează ochii dăruindu-ne dragoste şi tandreţe … uneori şi milă dar noi nu ştim . Noi nu ştim nimic … nu vrem să mai ştim pentru că ne-am oprit demult din căutarea părţii ce ne completează şi păşim fără întrebări interioare , fără să ne mai intereseze dacă mâine e luni sau marţi , nici ora nu mai contează pentru că noi nu mai luăm tratament de prea mult timp şi traversăm … traversăm traseul vieţii împăcaţi cu noi inşine .
Câteodată o scânteie mai zăreşte la geamul nostru cu timiditate , o prindem în mâini sărutând-o cu patimă şi-i dăm drumul pentru că nu vrem să trăiască în lumea noastră debusolată şi totuşi calmă dar fără pic de culoare . Îi zâmbim suav şi chiar dacă ne-am dori-o pentru totdeauna în braţele noastre , îi dăm drumul să zboare spre alte geamuri pentru că lângă noi … strălucirea îi va pieri .
Nu mai credem în dragoste dar o descriem şi ne-am potolit setea cu ea , nu credem în suflete pereche dar le vedem la tot pasul , nu credem în fericire dar zâmbim tot timpul , nu credem în noi dar mereu mergem mai departe .
Oare “nu cred” pare a fi doar un verb negativ şi de fapt avem putere să trecem peste toate obstacolele şi neîmplinirile ?!
Am învăţat să ne luptăm singuri cu demonii noştri chiar dacă simţim nevoia câteodată să vină cineva de a ne alinta şi săruta rănile pentru că tratament pentru a le vindeca , nu există .

*

Sufletul omului e ca o cârciumă : intră oricine în camerele lui şi la fel de repede pleacă . Plătim sau ne înfruptăm gratis , apreciem ornamentele şi picturile pereţilor , îl amăgim şi îl împovărăm cu iubiri false , ne hrănim din esenţa lui şi până la urmă … părăsim încăperea la fel cum am intrat .
Sufletul e amărât şi golit atunci când nu este iubit , el are nevoie în permanenţă de atingerea angelică din care se hrăneşte pentru a nu pieri într-o lampă fără combustibil, ascunzându-se de cei din jur .
Atunci când globul fericirii noastre se sparge , prin crăpăturile pereţilor se face simţită tristeţea ce dă năvală cu paşi repezi , învăluindu-ne în acea stare interiorizată din care cu greu mai putem evada .
Pe drumul vieţii savurăm tot ce ne iese în cale : dragostea , tristeţea , amăgirea , durerea , chinurile , vicii negative şi dăunătoare , boala , mutilarea,  pierderea , împlinirea , fericirea , lacrimi şi şoapte neauzite . În privirea celor din jur zâmbim , îi ascultăm şi le oferim un umăr în momentele cumplite , pierdute şi în care nu se mai regăsesc … le arătăm masca unui chip fericit fără poveri pe un fundal real pentru cei dragi dar fals pentru noi .
Un suflet stingher se poate desface de legătura ce-l ţine strâns în acea lampă şi să fie liber pentru că visele nu mor dacă vom crede în ele , iar dorinţele noastre pot străluci pentru că nu contează cât aşteptăm să fie realizabile ci finalul plin de succes îmbrăcându-ne în starea de beatitudine generatoare de linişte şi euforie .
Trebuie să rupem legăturile întunecoase şi să le înlocuim cu cele pline de optimism atingându-ne scopul pentru a savura din plin efectul . Să purtăm înăuntrul nostru agitaţia proaspătă şi singura “activitate “ pe care să o încurajăm : să fie ego-ul .
Un suflet trebuie să aibă toate laturile dezvoltate ca să iasă învingător din fiecare luptă a itinerarului parcurs de-a lungul vieţii .
Suntem suflete vii în faţa destinului şi singura armă ce trebuie purtată la noi este speranţa .
Oricât de grea ni s-ar părea viaţa , trebuie să fim puternici respirând optimism , încredere în forţele noastre şi să mergem înainte pentru că trenul nu aşteaptă după noi. Oricare ne-ar fi destinaţia , călătoria vieţii e tumultoasă şi plină de aspecte ce nu ni le-am dorit să le cunoaştem dar într-un punct ne vom opri , vom privi raza de lumină şi mâna întinsă şi ne vom şopti : totul a meritat pentru că azi ştiu ce-a însemnat bogăţia dar şi sărăcia, cunosc viaţa cu bune şi rele şi chiar dacă voi cădea după piedestal , mă ridic şi o iau de la capăt pentru că POT !
Crede cu tărie în planul tău fără să te-ndoieşti vreo clipă că nu-l vei atinge , stabileşte-ţi priorităţile şi calea pe care vrei să o parcurgi fără gânduri negative ci doar pozitive şi într-o aură optimistă te vei apropia tot mai mult de intercity . Nu lăsa depresia , starea întunecoasă să te încerce , risipeşte-le zâmbindu-le şi spune-ţi în permanenţă ” POT, POT ” , şi vei vedea că viaţa ţi se va părea mult mai frumoasă , destinul îţi va dărui vise împlinite şi chiar dacă încă te vei simţi nemulţumit şi ceea ce primeşti nu e cât te aşteptai , prin sacrificiu , răbdare vei fi câştigător în lupta aceasta cu tine însuţi.
Orice itinerar parcurs în viaţă , îl facem urmând nişte căi colorate sau nu , depinde de fiecare dintre noi ce ne dorim şi care sunt visele ce le vrem împlinite . Povestea de orice natură are un început cu un sfârşit dat de noi . Destinul ni-l facem singuri , nu e scris undeva anume şi noi ca nişte roboţi parcurgem liniile legaţi la ochi , iar cuprinsul unei poveşti ce dă naştere unui destin doar al nostru trebuie să fie frumos conturat şi nu îngrădit ci lăsat liber şi pictat în culori pastelate cu suflu viu , reinventiv şi nelăsător … mergând înainte chiar trecând peste anumite obstacole , ocolind grota întunecoasă care ne mai trage în gaura ei fără voia noastră … ridicăm capul şi spunem :” POT , POT… pentru că sunt om ce m-am modelat întreaga viaţă şi încă o fac umplându-mi fisurile caracterului meu şi vieţii dure şi nu am să mă las pierdut în amănunte ce mă îngrădesc pentru că sunt liber , puternic şi perseverent de a îmi îndeplini dorinţele “.
Potretul sufletului spune da ; rama interiorului spune poate ; timpul decide când şi unde ; până la urmă contează să simţim , iar realitatea să fie încărcată cu fiecare secundă scursă şi întâmplătoare prin sensul unor înfăţişări autentice ; tinereţea spiritului nostru să scoată lumina, revărsând-o spre exterior ca şi alţii să se bucure de ea .

Să lăsăm mizeria cotidiană şi lipsurile vieţii pentru câteva momente deoparte şi să ne îmbrăcăm în fiecare frunză a dorinţelor noastre fără imitaţie şi să le facem reale potrivindu-le cu starea noastră sufletească .Copacul interior şi exterior să fie fructuos determinând caracterul nostru frumos a elabora , cu toate mijloacele de care suntem capabili ,posedarea plină de viaţă a acestei plenitudini a existenţei noastre .

Autor: Maria Dumitrache