” Elita luase loc la parter
şi prostii sus, aproape de cer.
În loja stătea o întâmplare cam abătută
şi un napraznic destin în mare ţinută.
Un dezastru tare cât zece
tot spera că totul va trece.
Un naufragiu dormita în fotoliu
înfăşurat în linţoliu.
O răceală
vagabondă prin sală.
O inocentă
strălucea printr-o totală absenţa.
Piesa era o răfuială
între virtute şi greşeală.
Scena era un sanctuar
prin care adevărul trecea foarte rar.
Actorii îşi îndrugau rolul,
dar, încet, îi înghiţea nămolul ;
în pauze, tăcute aplauze,
la finale, tăcute urale.
Şi când căzu cortina
toţi se-ntrebau cine poartă vina
şi cine-i autorul
care-a făptuit omorul,
în cinci acte, cu sete,
ca o crimă pe-ndelete.
Atunci apăru la rampa Ariel
şi jerbe de flăcări şi anemone
pentru mult prea onorabilii ” dramatis personae “.
Şi aceasta ficţiune, în tus, în cărbune,
şi spectacolul amuzant
au dispărut în neant.”

(Spectacol)

S-a născut la 15 septembrie 1911, în Adjud , a fost un poet, prozator și actor român .

Este fratele eseistului Dan Botta, precum şi fiul lui Theodor Botta, medic, şi al Aglaiei. Clasele primare le face la Adjud, dar la 15 ani fuge de acasă pentru a deveni actor. Urmează apoi Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti, în perioada 1929-1932. Devine actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, după mai mulţi ani petrecuţi pe unele scene de provincie. La Naţional joacă în roluri de excepţie, Werther, Iago, Macbeth, Unchiul Vania, Ion din Năpasta etc.

Pelicula cinematografică îi păstrează faciesul eteric, halucinat şi torturat, privirea de hipnotică intensitate: Se aprind făcliile (1939), Viaţa nu iartă (1958), Erupţia (1958), Când primăvara e fierbinte (1960), S-a furat o bombă, (1961), Poveste sentimentală (1961), Paşi spre lună, 1963), Pădurea spânzuraţilor, (1964), Răscoală (1965), De-aş fi Harap Alb (1965), Şah la rege, (1965), Dacii (1966), Faust XX (1966), Subteranul (1967), Columna (1968), Mastodontul, (1975), Premieră (1976); o menţiune aparte pentru un rol antologic: profesorul Paveliu din Reconstituirea (1969); banda magnetică îi păstrează vocea indescriptibilă şi inimitabila care, recitând versuri proprii sau ale altor poeţi, avea darul de a le insufla un straniu fior oracular. Ca actor, Emil Botta a fost distins cu Premiul de Stat şi cu titlul de Artist emerit.

A debutat cu poemul Strofă ultimă în revista lui Tudor Arghezi Bilete de papagal în 1929. Poetul a făcut parte din grupul intitulat „Corabia cu rataţi”, din care s-au desprins şi filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat al generaţiei Criterion, pentru versurile sale, Mircea Eliade, Emil Cioran, Nicolae Steinhardt aveau un adevărat cult. Este autorul unei poezii negre, existenţialiste, cu personaje dintr-o mitologie proprie a morţii, în consonanţă cu filozofia Trăirismului interbelic. E un poet al măştilor, eul liric se devoalează prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a morţii şi a neputinţei.
O colaborare de relativă continuitate la Vremea (1936) este fructificata în volumul de debut, Întunecatul April (1937); o altă prezenţă, ceva mai îndelungată (1939-1942), în paginile revistei Universul literar, îi furnizează, în bună parte, materia celui de-al doilea volum de versuri, Pe-o gură de rai (1943). Urmează o tăcere de aproape trei decenii, după care ciclul inedit Vineri (Versuri, 1971) şi volumul Un dor fără satiu (1976) adună roadele unui anotimp târziu al creaţiei, cu nimic mai prejos decât cel iniţial, căruia-i aparţine şi proza din Trântorul (1938). Premiul Fundaţiilor Regale (1937); Premiul “M. Eminescu” al Academiei (1967).

Chiar din volumul Întunecatul April (1937), Emil Botta îşi configurează o fizionomie poetică proprie, inconfundabilă. Critica vremii n-a întârziat să remarce “semnele noi de lirism” care diferenţiau estetic poezia sa într-un context dominat de marii poeţi interbelici din generaţia anterioară, “semne” care se vor constitui într-o voce poetică de o frapantă singularitate, doar uşor nuanţată pe parcursul anilor. Congruenta interioară a universului său poetic, ce-l face pe Botta uşor de recunoscut în fiecare din versurile sale, este rodul asumării până la capăt, fără refugii şi subterfugii, a unei neconcesive predestinări temperamentale, a pozei, dar şi a fatalităţii de “poet damnat”.

“Oare ce mi-a scris pe frunte afurisitul destin
cu litere fine, cu o pană de venin?
Am întrebat savanţii lumii cu fete de iasca,
dar nici unul n-a ştiut să-mi citească”
(A fost un mister)

“Unde se duce, în amurguri cernit,
singuraticul frate,
alungat de toţi, de nimeni iubit,
fără cetate?”
(De nimeni iubit)

“Poet damnat” pur-sânge, de o arhetipală puritate a spetei: aceeaşi a fost “faţa” pe care – statornic, pe parcursul celor patru decenii câte s-au scurs între debut şi ultima-i clipa – poetul a arătat-o lumii încă în prozele din volumul Trântorul (1938).Exasperat de condiţia existenţială ingrată rezervată prin destin temperamentului creator, personajul titular – străveziu alter ego ficţional – se va revanşa estetic, abandonându-se febril unei neînfrânate trăiri în ficţiune. Conştiinţa apăsătoare a unei indefinibile culpabilităţi, ce nu întârzie să apară, spectrul ratării şi al eşecului în ordinea lucrurilor practice sunt contracarate, într-o reacţie violentă, cu resursele unei interiorităţi obligate la o desperată contraofensivă “cu spatele la zid”: o percepţie hiperacuta, percutanta şi totodată agresiv-subiectiva, dizolvanta, este asmuţita asupra lumii existenţei reale, intratabil ostile eului, care pe această cale se răzbuna făcând-o impracticabila şi pentru ceilalţi, dereglându-i articulaţiile “normale”, dezagregandu-i coerentă curentă, deviindu-i contururile, altfel familiare, până la a le face de nerecunoscut percepţiei comune: halucinante, neliniştitoare, terifiante.  Coşmarul torturant în care (uzând de minime auxilii epice) se mişca Trântorul este consecinţa unei riposte estetice la o dezolare existenţială. Nu altul decât cel demontat epic în Trântorul este, în esenţă, resortul declanşator al lirismului în versurile lui Botta: eul liric trăieşte cu o extremă intensitate şi exprima cu o extremă puritate eternă paradigma a creaţiei poetice, care presupune în mod necesar ruptura, “dezbinarea” poetului cu lumea, recuperarea în imaginar al lumii reale “pierdute” în propriu-i plan, real, asumarea estetică a realităţii, aşadar. Consecinţe: o ambivalentă şi ambiguă situare în convenţie, în dialectică real-imaginar, o devorantă ruptura interioară generală de aici şi generând la rându-i acea umoare sumbră, saturniana, acea obsesivă aprehensiune a damnării şi acel tragism sui generis – foarte tensionat şi autentic,în care excelează poezia lui Botta .

Opera

Întunecatul April, 1937 (scris în urma unei colaborări la revista Vremea)
Pe-o gură de rai, 1943 (rezultatul unei colaborări cu Universul literar)
Poezii, 1966
Versuri (cu un ciclu inedit, Vineri), 1971
Poeme, 1974
Un dor fără saţiu, 1976
Proză

Trântorul, 1938 (ediţia a II-a, 1967)

Premii

Premiul Fundaţiilor Regale (1937)
Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1967)

Filmografie

S-a furat o bombă (1961)

“Tu, care-mi vorbeşti doar în surdină,
aici, foarte aproape de inima mea,
ipocrită noapte, spune-mi,
n-ai văzut cumva lunecând o stea ?

Ba da, căzu din salba Dianei
o stea ca lacrima de cleştar,
dar un om s-a încovoiat şi a ridicat-o,
omul tăcut, cu ochi lucios, de cămătar.

Vai, steaua era o fericire necunoscută,
promisă de Dumnezeu cuiva …
Dar, noapte senină, vistiernică a secretelor,
omul care a luat-o de ce tremura ?”

(O ultimă întrebare)

Moare la 25 iulie 1977 , în Bucureşti 

Sursa: scrieliber.ro

Redactor : Maria Dumitrache