«Gustul morții

Cum ai venit nu știu, nu știu de unde,
Ci deodată umpli raza minții.
S-apleacă ochiul tău și mă pătrunde,
Sclipesc, abia zăriți prin buze, dinții.

Și făr’ să simt a brațului căldură
Pe gât, sau brațul meu să te cuprindă,
Mi se coboară gura ta pe gură,
Înfiorată, mută, suferindă.

Atunci îmi cad zadarnicele pleoape
Și viața-mi stă atunci în loc, nu știu
Din soarberea aceasta să mai scape.

Târziu tresar, la scârțâitul porții,
Și, în deșertul nopții date ție,
Găsesc pe limbă gustul tare-al morții.»

Emanoil Bucuţa s-a născut la 27 iunie 1887, Bolintin Deal, judeţul Giurgiu. Este fiul Rebecăi-Elena (Reveica), care se trăgea din satul sibian Dăişoara, şi al lui Ioniţă Popescu, originar din părţile Iaşilor. Bucuţa, numele de familie al mamei înainte de căsătorie, va fi adoptat de scriitor ca semnătură literară şi, din 1927, ca nume oficial. Bucuţa învaţă la Bucureşti, unde urmează şcoala primară (1894-1898), liceul (1898-1907, la „Sf. Sava”, printre profesori fiind şi I. Suchianu), precum şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia de limbă şi literatură germană (1907-1911). Studiază doar un an la Berlin (1912-1913).

Întors în ţară, debutează într-o îndelungată carieră de funcţionar în zona educaţiei şi managementului social şi cultural: ajutor de redactor, apoi redactor-şef la „Monitorul asigurărilor muncitoreşti”, şef de birou la Casa Centrală a Meseriilor, şef de studii şi publicaţii la Casa Centrală a Asigurărilor Muncitoreşti, redactor, în cadrul Institutului Social Român, al „Arhivei pentru ştiinţă si reformă socială” (condusă de D. Gusti), director în Ministerul Muncii, director al publicaţiilor la Fundaţia Culturală „Principele Carol”, director la departamentul Educaţia Poporului din Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, director la Casa Şcoalelor, secretar în Ministerul Cultelor şi Artelor, profesor la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială şi Publicitate, la Universitatea muncitorească etc.

Susţinute cu entuziasm şi competenţă crescândă, dignităţile îl desemnează ca mesager ori tehnician cultural dincolo de hotare (începând din 1914, expoziţii la Leipzig, Londra, Geneva, Florenţa, Brno, Barcelona, Bruxelles, Paris). În calitatea sa de secretar al secţiei româneşti, participă, între 1927 şi 1933, la congresele PEN-Clubului. Din 1928 este membru al Societăţii Scriitorilor Români. Devine, în 1941, membru corespondent al Academiei Române.

Cu un debut adolescentin, situat în 1903, când îi apare schiţa Lunaticii în „Universul ilustrat”, Bucuţa publică într-o primă perioadă mai cu seamă versuri şi proză. Ulterior se manifestă şi în formula ubicuă a foiletonului sau în cea a eseului scris ori rostit, ca în cazul nenumăratelor conferinţe şi intervenţii la Radio România, încă de la înfiinţarea, în 1928, a postului.

Om dăruit ideii de cultură şi educaţie socială, redactează în 1910 publicaţia „Antialcoolul”, din 1919 scrie asiduu la „Ideea europeană”, din 1921, la „Gândirea”, unde este redactor-prim, iar din 1924, la „Buletinul cărţii”; este redactor-şef la „Graiul românesc” (1927-1929), redactor la „Căminul cultural” şi edi­tează, în condiţii grafice exemplare, revista enciclopedică „Boabe de grâu” (1930-1935). Concomitent colaborează cu ver­suri, proză, articole, eseuri, traduceri la „Viaţa românească”, „Drum drept”, „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Lamura”, „Cugetul românesc”, „Ramuri”, „Universul”, „Rampa”, „Vremea”, „Adevărul”, „Timocul”, „Gând românesc”, „Ro­mânia”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Universul literar”, „Transilvania”, „Preocupări literare”, „Săptămâna C.F.R.”, „Analele Academiei Române” etc. Semnează şi Emanoil Popescu, Ion Ordeanu, Ion Ordean ori cu iniţiale.

Cu toate că nu a încetat vreodată să fie poet, volumul de debut, Florile inimii, apărut în 1920, este şi unica lui carte de versuri. Urmează povestirile din Legătura roşie (1925), romanele Fuga lui Şefki (1927), Maica Domnului de la mare (1930), Capra neagră (1938), studiile, eseurile şi însemnările din Românii dintre Vidin şi Timoc (1923), Crescătorul de şoimi (1928), Pietre de vad (I-IV, 1937-1944), multe alte tipărituri, printre care şi traduceri: Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului (1926), versuri în antologia Goethe, Versuri în româneşte (1932).

În povestirile din Legătura roşie, se încheagă, în orizontul rustic, o lume fantasmatică, aproape ca de umbră, bântuită de un blestem al pământului de care, cu sau fără voie, oamenii se înstrăinaseră. Timpul, supus unei noime străvechi, fiinţele împietrite în nenoroc, retezate de un trai „apăsat şi fără zâmbet”, cu văzul imobil şi neputincios, „fără pleoapă”, sunt contemplate şi nu evocate de autorul-narator, care ştie să se folosească şi de câteva tehnici expresioniste. Textul, cu o frazare sincopată, răsucită, se concentrează asupra ritmului generic de viaţă, iar descripţiile în cascadă, configurând un pitoresc etnografic minuţios, accentuează atmosfera de nemiş­care ritualică, în care tâlcurile persistă indistinct şi necruţător. Dar abia în întâlnirea cu Orientul Bucuţa află o fericită coincidenţă cu sine însuşi.

Romanul Fuga lui Şefiei rămâne astfel o scriere-efigie. Dintr-o intuiţie fundamentală, situată sub aripa unei originale meditaţii simbolice, decurge contemplarea fascinată a unui mozaic omenesc, etnic, unde transpar intens, ireversibil, semne crepusculare. O parte a acestei lumi sud-dunărene, cea care declină, alcătuită din descendenţi ai glorioşilor osmanlâi, concentrează interesul epic şi simbolic al autorului, în vreme ce altă parte, comunitatea românească, e în carte doar o para­digmă morală şi o ipoteză sociologică.

În Dii (Vidin), cetate veche de sute de ani, străjuită şi erodată de apele Dunării, senzaţia de băltire, de pustiire şi încremenire a vieţii este în­treruptă rar de câte „un fulger al sufletului”. Chemarea nedesluşită spre trăire, nostalgia mişcării libere duc invariabil dincolo de zidurile Cetăţii, în orizontul deschis al apei. Dar plecările sunt fatal imposibile, drumurile scurte, în cerc, de parcă nici nu s-ar fi petrecut. Ajunşi cu timpul doar nişte martori, privitori orbi („cu ochii mici, fără vedere, de privirea înăuntru”), turcii trăiesc în acea „slavă stătătoare” suficientă sieşi, ca în Isarlîkul lui Ion Barbu.

«Avuzul

Prea slab de azi, prin ură sau căinţă,
Să-mi rup din piept atâta suferinţă
Şi peste tot ce-a fost încet să las,
Ca o perdea, uitarea fără glas;

Ne’ngăduit nici să suspin Cuvântul
Ce sună’n ape, trece lin cu vântul,
Cu tine’n foşnetul micuţei rochi,
În datul mâinii, licurul din ochi:

Şi osândit să-mi stai alături bună,
Când toate’n jurul meu vuesc furtună,
Iar dacă dau să’nfrâng aceste legi,
Să urci sprânceana şi să nu’nţelegi;

Aş vrea să-mi iau fiinţa’n mâini acuma
Şi s’o sfărâm doar pulberea şi spuma!
Apoi să nasc din nou, dar fără simţ,
Nici tălpi de-argint; sau aripi mici cu zimţ;

Să nu fiu cartea’n care – opreşti un deget,
Nici patu’n care întri, doar eu preget,
Icoana din perete să nu fiu,
În care’n aur doarme Sfântul Fiu;

Ci, risipind reci curcubee’n ramuri,
Avuzul care cântă’nalt la geamuri,
Şi-l poţi zâmbind, privi de-atâtea ori,
Că’n flori se naşte, cade iară’n flori.»

Miza estetizantă se regăseşte în romanul Maica Domnului de la mare. La Balcic, într-un mediu cosmopolit, policrom, cu lume subţire, aristocratică şi extravagantă, se pregăteşte un spectacol de teatru, programat ca „un joc sfânt medieval”, ca un miracol creştin. Astfel, fiecare încearcă să fugă din faţa lui însuşi, să se retragă din real ori să evadeze din amintire în legendă. Dar pe scenă nu se joacă o singură piesă, ci, concomitent, câteva suprapuse. Travestiul, înscenarea misterului nu au atâta putere cât să biruie nefericirea şi singurătatea de generaţii. Şi din nou, predilecţia barocă pentru poeticitate, simbolistică şi culoare (marea este, la Bucuţa, un personaj şi o meto­nimie recurentă).

Chiar dacă în al treilea roman, Capra neagră, scriitorul părăseşte ambianţa orientală, alegând un cu totul alt spaţiu (Berlin, Sibiu, Mediaş), voluptatea poetizării picturale se păstrează intactă. De data aceasta, stampele graţioase, lucrate meticulos şi pasionat, portretele în palimpsest (cele feminine, de pildă), scenele caligrafiate bogat, trimiterile istorice şi autobiografice întreţesute în pânza lirico-nostalgică a textului participă la individualizarea acestei scrieri, definită ca „o pasto­rală citadină” (Ion Vartic). În sfârşit, în publicistică şi eseuri, vademecumuri erudite şi imaginative, Bucuţa practică o stilistică imnică, exaltată, care provoacă şi difuzează eficient emoţia. El ştie să descopere şi să aproprie de cititor, cu gesturi de iubire aproape mistică, istorie, oameni, comunităţi, locuri („sufletul de la graniţe”, mai cu seamă), obiceiuri, datini, scriitori, cărţi, obiecte de artă.

Ca într-o dioramă încăpătoare, rod al unui nomadism neistovit, în Crescătorul de şoimi, în cele patru volume intitulate Pietre de vad, apar nenumărate chipuri ale culturii. Mereu în căutarea acelui genius loci care pecetluieşte şi conferă unicitate, Bucuţa pledează cu fervoare pentru cunoaşterea şi preţuirea avuţiei culturale româneşti, pentru solidarizarea românilor, ca şi în studiile din Românii dintre Vidin şi Timoc. Spiritul său nu este însă prizonier al localismului şi reacţionează întotdeauna mişcat în întâlnirile cu alte culturi.

Opera
Florile inimii, Bucureşti, 1920;
Românii dintre Vidin şi Timoc, Bucureşti, 1923;
Legătura roşie, Bucureşti, 1925;
Biblioteci şi publicaţii muncitoreşti, Bucureşti, 1926;
Fuga lui Şefki, Bucureşti, 1927;
Crescătorul de şoimi, Bucureşti, 1928;
Maica Domnului de la mare, Bucureşti, 1930;
Balcic, Craiova, 1931;
Biblioteca satului, Bucureşti, 1936;
Pietre de vad, I-IV, Bucureşti, 1937-1944;
Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scri­sori, Bucureşti, 1937;
Capra neagră, cu desene de Mac Constantinescu, Bucureşti, 1938;
Populaţia românească de apă, Bucureşti, 1938;
Sufletul de la graniţe, Bucureşti, 1940;
Il Danubio romeno, traducere de Alfredo Mantero, Bucureşti, 1941;
Basmele Crivăţului, cu desene de G. Lowendal şi Lena Constante, Bucureşti, 1943;
Muzeul Brukenthal din Sibiu, Sibiu, 1943;
George Vâlsan, după zece ani, Bucureşti, 1945;
Scrieri, I-II, introducere de Perpessicius, ediţie îngrijită de Lucia Borş-Bucuţa şi Violeta Mihăilă, Bucureşti, 1971-1977;
Capra neagră, îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Cluj Napoca, 1977.

Traduceri
Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului, Bucureşti, 1926; ediţia, în Itinerarii spirituale, prefaţă de Modest Moraru, Bucureşti, 1983;
Goethe, Versuri în româneşte, Bucureşti, 1932;
Basme ruseşti, cu desene de Lena Constante, Bucureşti, 1946.

Moare la 7 octombrie 1946, Bucureşti

Surse:
crispedia
wikipedia

Redactor: Maria Dumitrache