Elena Ghica (Dora D’Istria) s-a născut la 3 februarie 1828, Bucureşti, scriitoare, feministă

Fiica marelui ban Dimitrie Ghica (numismat şi arheolog), nepoata domnitorilor din această familie, şi a Caterinei Faca, a primit o educaţie aleasă. Considerată de către profesorul ei particular, G.G. Papadopol, un copil minune, a învăţat, până la vârsta de zece ani, nouă limbi străine, pictura şi pianul. La numai 14 ani a tradus, în limba germană, Iliada lui Homer. În perioada 1842 – 1846, familia Ghica face o călătorie de studii prin marile oraşe europene, Viena, Dresda, Veneţia şi Berlin.
În 1849 se căsătoreşte cu principele rus Alexandr Kolotov Massalski, cu care se stabileşte la Sankt Petersburg. Aici obţine premiul I la un concurs de peisaje organizat la Muzeul Ermitaj. În timpul Războiului Crimeii (1853 – 1856) îşi arată simpatiile pentru Franţa şi Anglia, fapt pentru care a fost pedepsită crunt de către oficialităţi, fiind bătută la palatul gubernial din capitala rusă. După acest eveniment nefericit, petrecut în 1856, se desparte de soţ şi plecă în Occident, stabilindu-se în Elveţia, la Arau.

Elena Ghica a escaladat vârful Moench din Alpii elveţieni, unde a înfipt tricolorul pe care era brodat numele României, devenind prima femeie care a reuşit acest lucru. A descris performanţa în La Suisse allemande et l’ascension de Moench, publicată la Paris şi Geneva, în 1856, lucrare ce vine după La vie monastique dans l’église orientale, publicată, cu un an înainte, în aceleaşi locaţii. Opera sa a fost variată, ea cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară sau pagini de istorie, etnografie, etnologie şi folclorul popoarelor din Balcani, publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză: Les îles ioniennes şi La nationalité roumaine d’après les chants populaires, publicate în «Revue des deux mondes», revistă cu care a colaborat până în 1873, Les femmes en Orient, în 1863, Des femmes par un femme, în care a prezentat condiţia femeilor din Elveţia şi Germania, Excursions en Roumélie et en Morée, publicată, în 1863 la Zürich şi Paris în memoria domnitorului Moldovei, Grigore al III-lea Ghica, ucis de otomani datorită protestelor referitoare la cedarea Bucovinei, Albanezii în România. Istoria principilor Ghica în secolele XVII-XVIII-XIX (Florenţa, 1872), La poésie des Ottomans, (1877) ş.a. O parte din lucrările ei au fost publicate în România, în 1876 – 1877, în vol. Operile principesei Dora d’Istria, traduse de Grigore Peretz, cu o introducere a biografului ei Bartolomeo Cechetti.

Tânăra Elena avea o cultură enciclopedică, studia de toate, avea o mare uşurinţă de a acumula cunoştinţe şi se folosea de oamenii pe care îi cunoştea pentru a-i furniza diferite informaţii.

Asupra numelui sãu au fost fãcute multe speculaţii, încã nu ştim la ce s-a gândit exact prinţesa când şi-a luat acest nume, dar putem intui dorinţa de a-şi sublinia apartenenţa balcanicã. Istria, scãldatã de Adriaticã, se leagã direct de istro-români, dar nu trebuie sã uitãm cã printre populaţiile balcanice aşezate apoi în Istria au fost şi mulţi albanezi, în legãturã cu originea albanezã a familiei sale. Ne mai putem gândi şi la „bãtrânul Istru”, Dunãrea, atât de dragã Elenei. „Dora” ar putea veni de la cuvântul „dor”,cu o încãrcãturã sentimentalã bogatã şi l-am putea asocia cu dorul de ţarã sau de la miticul „Doris”, fiica Oceanului şi a lui Tethys, mama Nereidelor.

Elena Ghica a legat prietenii cu marile personaje ale timpului sãu: regele Frederic Wilhelm IV, Don Pedro II D`Alcantara, împãtarul Braziliei, Edgar Quinet, dar şi cu patrioţi albanezi cunoscuţi: Dimitrie Camarada, Zef Serembe, Leonardo de Martino.

Dupã cum am putut observa, Dora D`Istria a călătorit foarte mult, a avut o viaţă aventuroasă, a fost deschisă ideilor noi şi este una dintre primele feministe şi luptătoare pentru pace.

Celebra sa lucrare apărută în 1869, “Despre femei de o femeie” tratează statutul femeii şi militează pentru obţinerea drepturilor egale cu bărbaţii. Scriitoarea analizează situaţia materială şi socială a femeilor din ţările romanice şi germanice. O altă lucrare ce are în centrul său femeia este tratatul “Les femmes en Orient”, apărut în 1859. Cititorul occidental intră în contact cu lumea femeilor din Orient, o zonă foarte puţin cunoscută la acea vreme.

Paginile de etnografie, istorie si folclor balcanic le-a scris şi publicat în nu mai puţin de şase limbi, din cele pe care le cunoştea la perfecţie: franceza, italiana, greaca, rusa, germana şi engleza.

Scriitoare ilustrã, instruitã, cu o vastã culturã generalã şi cunoştinţe în multiple domenii ca: literaturã, etnografie şi folclor, geografie, istorie, sociologie, artã şi altele, racordatã la marile probleme ale timpului sãu, a colaborat cu prestigioasele publicaţii: Revue de deux Mondes, International Review, New York Tribune, Il Dritto, Observateur Belge, Gazette Rose, Courier şi multe altele.

Dora D`Istria, personaj emblematic pentru secolul sãu, a fost descrisã de cãtre Nicolae Iorga:”e de uimit câte cunoştinţe se adunaserã în mintea acestei excepţionale femei şi cu câtã uşurinţã le putea ea scoate în front ori de câte ori era o bãtãlie de dat”.

Elena Ghica nu s-a putut împăca niciodată cu ideea că pe tronul României şade un Hohenzollern.

Fascinanta femeie a murit pe 17 noiembrie 1888, în frumoasa ei casã din Florenţa, Villa D`Istria, pe care a lãsat-o primãriei din Florenţa pentru ajutorarea Institutului de surdo-muţi. Deşi a fost înconjuratã şi admiratã de toatã lumea, a fost mai mereu singurã şi-şi gãsea liniştea în studiu, scris sau în a se dedica alinãrii suferinţelor umane. Cei care au cunoscut-o au afirmat cã în înãuntrul ei era nefericitã, dar cu simţãminte nobile, amabilã, plãcutã, o femeie de admirat şi de iubit. Inima ei era familiarã cu durerea, suferea mult fãrã a plânge, şi totuşi era vioaie, extraordinarã. În opinia celor care au intrat în contact direct cu românca eruditã, Elena Ghica a fost o femeie care nu a trait pentru ea, a trait pentru a-i ajuta pe ceilalţi, a trait pentru generaţiile viitoare şi pentru binele lor.

Este important a preciza cã Dora D`Istria a avut un simţ al dreptãţii şi egalitãţii uimitor. Ea a criticat pãrerile ce susţineau cã femeile sunt inferioare bãrbaţilor, cã ele sunt un fel de diminutiv al lor, cã ele reprezintã tranziţia dintre bãrbaţi şi regnul animal şi a demonstrat cã ele, egalele bãrbaţilor, au dat dovezi de superioritate în anumite momente cheie.

Din nefericire, lucrările sale apărute în alte limbi au rămas străine cititorilor români, nefiind traduse. Mai mult de atât, doar foarte puţini români ştiu de existenţa acestei femei caracterizatã numai de superlative. Un popor care nu-şi cunoaşte personalitãţile şi nu şi le cinsteşte, pierde din propria entitate. Ideile Dorei D`Istria, prima femeie din aceastã zonã care s-a ridicat în apãrarea emancipãrii femeii, pentru cucerirea dreptului la demnitate, respect şi independenţã, ar trebui cunoscute şi astãzi, cãci, din pãcate, unele femei sunt încã tratate numai drept gospodine, iar societatea mai este presãratã cu idei învechite.

Dupã cum afirma chiar ea, îndepãrtatã de soartã , din copilãrie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-a încetat niciodatã sã aparţinã ţãrii natale al cãrei destin a fost obiectul meditaţiilor sale neîncetate.

A colaborat cu numeroase reviste, «Ètoile du Danube» (Bruxelles), «Courrier de Paris», «Illustration» (Florenţa), «Revue Suisse» (Neuchâtel), «Nouvelle Pandore d’Athènes», «Indépendance hellénique» (Atena) etc. Călătoreşte mult prin Europa Occidentală, prin Balcani, sau în cele două Americi. A fost membră a multor Academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria sau Argentina. A fost cinstită de scriitorii români George Bariţiu, Radu Ionescu, George Ionnescu-Gion, Cezar Bolliac sau străini, Angelo de Gubernatis, Enrico Panzacchi, C.F. Gabba, A. Rizo Rangabé, A.Z. Pieromaldi, A. Pommier, Schmidt Weissenfels, A. Wolf, Jacques Thalberg de Scheikévitch.
În corespondenţa cu Giuseppe Garibaldi îşi expune ideile politice, propunând un plan de federaţie, formată din state independente, în Balcani, care să cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români, „…nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”. Elena Ghica şi-a petrecut ultimii 20 de ani mai mult în Italia, la Torino, Livorno şi, în sfârşit, la Florenţa, în casa scriitorului Angelo de Gubernatis. Acest lucru nu a împiedicat-o să fie cu inima alături de locurile unde s-a născut, „îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”, afirma ea.

După moarte, cenuşa i-a fost depusă la Cimitirul „Trespiana” din Florenţa. Prin testament, averea a fost lăsată Primăriei din Bucureşti pentru administrarea spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, iar tablourile, corespondenţa, cărţile rare, pinacotecii şi bibliotecii municipale din Florenţa. „Prin opera ei a ridicat atât de sus numele pe care i l-a dat tatăl ei şi a cinstit patria care i-a dat leagăn” (Paolo Mantagazza).

Opera
La Vie monastique dans l’Eglise orientale, Paris-Geneva, 1855;
La Suisse Allemande et l’ascension du Moench, I-IV, Geneva, 1856;
Les Femmes en Orient, I-II, Zurich, 1859-1860;
La Suisse Francaise, I-IV, Paris, 1860;
Au Bord des lacs helvetiques, Geneva, 1861;
Excursions en Roumelie et en Moree, I-II, Zurich, 1863;
Des femmes par une femme, I-II, Paris, 1865;
Gli albanesi in Rumania, Florenţa, 1873;
Operile doamnei Dora d’Istria, I-II, traducere de Gregorie G. Peretz, Bucureşti, 1876;
La Poesie des Ottomans, ediţia II, Paris, 1877;
Gli eroi delia Rumania, prefaţă de Paolo Mantegazza, Florenţa, 1887.

Sursa:
enciclopediaromaniei.ro
historia.ro

Autor: Maria Dumitrache