Numele de mirean al lui Dosoftei era Dimitrie Barila

«Psalmul 50

Fie-ţ milă, Doamne, de mă iartă,
Cu milostivirea cea bogată,
Şi pentru a ta ieftinătate
Să mă curăţăşti de răutate.

Şi mai cu de-adins de rău mă spală
Şi mă limpezeşte de greşală.
Că eu îm ştiu a mea fărălege
Şi răul mieu nainte-mi ce merge.

Ţie ţ-am greşitu-ţ, Doamne svinte,
De-am făcut răutăţ denainte.
Cuvintele tale te-ndireaptă
La giudeţ să-nvinci, când vei da plată.

Iacă-s zămislit în strâmbătate,
Aplecat de maică-mea-n păcate.
Ce tu, Doamne, iubeşti dereptatea,
De-ţ arăţ pre mine bunătatea,

Şi cu taine ce nu să pot spune
Mi-ai arătat a ta-nţelepciune.
Cu izopul tu mă ocropeşte
Şi mă scaldă de mă curăţeşte.

Să hiu spălat şi alb ca omeţii,
Să mă bucur şi eu cu direpţii
De veşti bune şi preacuvioase,
Şi să-mi bucuri mişelele oase.

Doamne, nu-ţ întoarce svânta faţă
De greşele ce-am făcut, cu greaţă,
Şi de câte-am lucrat fără lege,
Cu milostivirea ta le şterge.

Inemă curată tu-m zideşte
Şi duh dirept în zgău îm noieşte.
Nu mă urni din svânta ta faţă,
Şi duhul tău cel svânt ce mă-nvaţă

Să nu-l depărtez de cătră mine,
Ce să-m dai bucurie cu bine,
Cu svânta ta, Doamne, mântuinţă.
Şi să-m dai şi duh de biruinţă,

Ca să-nvăţ pre cei fără de lege
Cătră căile tale s-alerge,
Să să-ntoarcă de pre răutate
Cătră a ta svântă bunătate.

Şi mă scoate, Doamne, de la sânge,
Cu mântuinţa ta de mă strânge.
Şi cu adevarata ta-mpreună
Limba mea să-ş facă voaie bună.

Şi buzele mele, Doamne svinte,
Să-m deşchiz, şi rostul să te cânte,
Să dea veste fără de sâială
În tot locul de svânta ta fală.

Că de-ai pofti jărtvă, ţ-aş aduce,
Că jărtvele de ars nu-ţ par dulce.
Lui Dumnezău jărtva ceea place
Cu sufletul înfrânt ce s-a face.

Inema cea zdrobită şi frântă
La Dumnezău nu va fi de smântă.
Şi cu a ta, Doamne, bună vrere
Sionului să-i faci mângâiere,

S-aibă de toate părţile pace,
Pănă zidiuri nalte să vor face
Pregiur Ierusalim cetate,
Să scripască dar şi bunătate.

Atunci jărtve direpte ţ-vom face.
Colaci şi prinoase, cumu-ţ place,
Vin şi pâine, unt şi cu grâu dulce,
Şi viţăi pre oltari ţ-vom aduce.»

Dosoftei s-a născut la 26 octombrie 1624. Originar de prin părţile Sucevei, viitorul ierarh, pe numele laic Dimitrie, coboară se pare din neam de mazili, ca fiu al Măriei, zisă şi Misira, şi al lui Leontie Barila (Bărilă sau Borâlă). Doi fraţi ai săi, Chiriac şi Vasile, sunt atestaţi la 1673 ca locuitori ai Sucevei, iar unei surori, căsătorită cu un Serbu, Dosoftei îi dăruia pe la 1680 un exemplar al Psaltirii slavo-române. Misira se va fi înrudit cu ramura macedoneană Papară din Galiţia, de unde şi presu­punerile privitoare la o mai îndepărtată obârşie aromână a familiei. Sunt puţin lămurite împrejurările în care Dosoftei îmbrăţişează cariera ecleziastică: decisiv poate să fi fost însă impulsul celor dintâi înclinaţii cărturăreşti. Răzleţe, parvin din epocă şi informaţiile ce îngăduie reconstituirea primei perioade a formării sale spirituale, ca şi, mai târziu, a condiţiilor ce vor fi favorizat desăvârşirea culturii sale umaniste.

Opinia potrivit căreia Dosoftei ar fi învăţat la Iaşi, la Şcoala Domnească de la Trei Ierarhi, ar fi susţinută şi de mărturia documentară ce confirmă prelungirea şederii sale în oraşul de reşedinţă ca ierodiacon la Mitropolie. Aici se va fi simţit întâi atras şi înrâurit de personalitatea mitropolitului Varlaam, ale cărui iniţiative culturale le va prelua, făcându-le să triumfe mai târziu deplin. Cunoştinţele sale, în domeniul limbilor clasice (elină, latină) sau al unor limbi şi culturi moderne (polonă, ucraineană, rusă, neogreacă), ar justifica ipoteza unor eventuale studii continuate în Polonia, cum se crede, la Lvov, în şcoala Frăţiei Ortodoxe. După un răstimp petrecut ca ieromonah la Probota (Pobrata), unde pre­zenţa sa este semnalată în 1649, Dosoftei se impune, urcând treptele ierarhiei bisericeşti.

În 1658 se afla în fruntea Episcopiei de Huşi, iar în 1659 este episcop de Roman. În epoca păstoririi la Roman se naşte probabil prietenia sa cu Miron Costin, precum şi aceea cu Dositei Notară, viitorul patriarh al Ierusalimului, pe care îl întâlneşte în 1664, la Curtea din Iaşi a domnitorului Eustratie Dabija. După 1665 începe să versifice Dosoftei şi psaltirea tipărită la Uniev în 1673. Ajuns mitropolit al Moldovei în 1671, el va sprijini în anii următori politica antiturcească a lui Ştefan Petriceicu. Împreună cu domnitorul silit să părăsească ţara după lupta de la Hotin (11 noiembrie 1673), se refugiază în Polonia, în februarie 1674.

La începutul anului 1675 el revine în Moldova, unde, după o detenţie de câteva luni în mănăstirea Sf. Sava din Iaşi, redobândeşte scaunul de mitropolit, probabil la intervenţia lui Dositei Notară pe lângă domnitorul Dumitraşcu Cantacuzino. Urmează pentru Dosoftei un deceniu de intensă şi sistematică activitate de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română. Necesitatea consacrării limbii poporului în serviciul liturgic este înţeleasă de el, ca şi, mai înainte, de Varlaam, din perspectiva acelui râvnit progres cultural, menit a risipi ignoranţa („să-nţeleagă creştinii svintele taine” – deziderat promovat în acord cu imperativele veacului, cu argumente reţinute din tradiţia Scripturii) şi a face accesibilă cartea, adresată întregii seminţii „rumâneşti” („tutinderea ce să află într-această limbă pravoslavnică”), mijloc de edificare a conştiinţei naţionale.

În Polonia, la Uniev, se tipăresc în 1673 Psaltire a svântului proroc David (Psaltirea în versuri) şi Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, prelucrat după traduceri româneşti anterioare, conţinând numeroase pasaje de proză ritmată. Lui Dosoftei i s-au atribuit însă, mai de curând, şi o traducere anterioară a Paraclisului Precistii, scoasă de sub tipar la Iaşi, probabil între anii 1645 şi 1649, împreună cu două fragmente biblice, Cuvinte şi jele la robie Ierusalimului, când din Ierusalim la Vavilon i-au mutat Navuhodo-nosor împărat, şi pomenire şi de năpaste ce-au năpăstuit acei doi giudecători pre Susana, tălmăcite din slavonă, şi o introducere de 48 de versuri originale; din această perspectivă este reconsi­derată şi data debutului său literar.

De sub tiparul reînfiinţat la Iaşi, la „Trei Ierarhi”, cu ajutorul meşterului Vasile Stadnicki din şcoala tipografilor de la Uniev, apare apoi, în 1679, pentru început în condiţii modeste, Dumnezăiasca liturghie, tradusă din greceşte. Prin intermediul lui Ionaşcu Bilevici, sol al domni­torului Gheorghe Duca în Rusia, Dosoftei obţine sprijinul lui Nicolae Milescu şi al patriarhului Moscovei, Ioachim, pentru cumpă­rarea unei noi tipografii. După cum rezultă şi din scrisorile schimbate între Iaşi şi Moscova în 1679, Milescu, deşi „despăr­ţit prin spaţiu”, se dovedeşte a fi rămas legat sufleteşte de înfăptuirile din ţară, iar patriarhul Ioachim elogiază acum „mintea aleasă”, „înţeleaptă ocârmuire” şi îndrăzneţele proiecte culturale ale mitropolitului.

«Psalmul 99

Strigaţ din toate ţări cătră Domnul,
Ce lăcuiţ pre pământ tot omul.
Slujiţ Domnului cu bucurie,
Nainte-i să-ntraţ cu mărturie.

Să ştiţ de Dumnezău că ni-i Domnul
Ce ne-au făcut pre noi, pre tot omul,
Că-i suntem ai lui oameni de turmă
Şi oiţe de-i paştem pre urmă.

Prin porţâle lui să-ntrăm cu rugă,
Sama să ne ia Domnul pre strungă.
Să-i mulţămim, să-i vestim svânt nume,
Că-i bun Domnul şi slăvit în lume.

Mila lui în veci este pre ţară
Şi-n tot rodul svânta-i adevară.»

Prin strădaniile lui, susţinute de Duca, în capitala Moldovei (unde, în 1680, va fi instalată şi o tipografie grecească, patronată de patriarhul Dositei al Ierusalimului), vor continua să se editeze Psaltirea de-nţăles a svântului împărat proroc David (Psaltirea slavo-română) în 1680, un Molităvnic de-nţăles (1681), Viaţa şi petrecerea svinţilor, în patru tomuri, dintre care doar trei apărute integral, între 1682 şi 1686 (tradusă începând din 1658, după izvoare greceşti şi medioslave, îndeosebi după Mineiele lui Maximos Margunios şi ediţia veneţiană Glykis a Mineielor bizantine), ediţia a doua a liturghierului, Svănta liturghie (pentru tipărirea căreia căpă­tase acordul patriarhului ecumenic din Alexandria, Partenie Prohoros) şi Parimiile preste an în 1683, poate şi un Octoih rămas neterminat, atribuit de asemenea lui Dosoftei.

În ianuarie 1684, în timpul scurtei reveniri în scaunul ţării a lui Ştefan Petriceicu, mitropolitului i se încredinţează o misiune diplomatică în Rusia, de unde, pregătit să accepte suzeranitatea ţarului, domnitorul nădăjduia să primească în schimb ajutor împotriva turcilor. Dosoftei este reţinut însă la Kiev, unde, invocată fiind carantina împotriva unei epidemii de ciumă, este interogat şi constrâns să aştepte răspunsul la petiţia adresată ţarului. Declaraţia pe care o face în faţa autorităţilor kievene îl arată hotărât, apărându-şi cu stăruinţă cauza (exprimându-şi re­zerva faţă de promisiunile polonezilor „nestatornici”, Dosoftei atră­gea atenţia asupra dezavantajelor ce le-ar prezenta pentru Rusia consolidarea puterii militare a turcilor în Moldova), pătruns de soarta ţării, ameninţată de „pierzarea cea din urmă”, şi luptând să înlăture stavila ce-i închidea călătoria.

Între timp, vizitează Lavra Pecerska şi, la cei 60 de ani ai săi, se minunează cu candoare neprefăcută de miracolul conservării moaştelor adăpostite în peşteră, impresii ce vor declanşa şi o rememorare cu virtuţi literare, într-o notă, pe un volum din Viaţa şi petrecerea svinţilor. Cu aceeaşi neclintită speranţă în izbânda popoarelor creştine asuprite în luptă comună împotri­va „agarenilor” întâmpină Dosoftei campania din Moldova a regelui Sobieski, în 1686, an ce va marca însă dramatic ultima perioadă a existenţei sale. Expediţia eşuează şi mitropolitul, care, spre deosebire de domnitorul Constantin Cantemir, trecuse făţiş de partea polonilor, este nevoit să se retragă şi el odată cu ostile regelui, ce părăsesc la 15 septembrie capitala Moldovei, incendiată. La plecare, lua cu sine, poate din ordinul regelui polon, moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, precum şi tezaurul şi arhiva Mitropoliei.

Deşi în Polonia, Dosoftei le asigura, precaut, printr-un act de inventariere legiferat cu martori în octombrie 1686, ele se vor rătăci definitiv în afara ţării, în Moldova revenind, după demersuri repetate ale oficialităţilor, doar moaştele Sf. Ioan, un secol mai târziu. Refugiul la Stryj şi Zolkiew se transformă treptat într-o semicaptivitate, despre care relatează corespondenţa sa cu Dositei al Ierusalimului din ianuarie 1691 şi februarie 1693. Zădărnicită de planurile, mereu nerealizate, ale lui Sobieski, care nu renunţă totuşi la campaniile sale în Moldova, pentru a-i constrânge pe turci la o pace cât mai defavorabilă, întoarcerea lui Dosoftei (a cărui prezenţă în Polonia pare a conveni la un moment dat regelui în rapor­turile, lipsite de cordialitate, cu Constantin Cantemir) nu va mai fi cu putinţă.

Anii din urmă îi sunt umbriţi de numeroase suferinţe: grija pentru tezaur, somaţiile repetate ale domnito­rului Constantin Cantemir de a reveni în patrie şi imposibilita­tea de a le da ascultare, anatema patriarhului Constantinopolului (după sinodul convocat la Iaşi în 1688, Dosoftei este excomunicat şi depus din treaptă), ostilitatea clerului catolic şi unit din Zolkiew, nesiguranţele şi lipsurile traiului zilnic şi, mai presus de toate, dorul de ţară. Scrisorile sale din această vreme sunt cu adevărat patetice. Soli ai mitropolitului pribeag, ieromonahul Iona şi chelarul Andrei călătoresc în Rusia, aducându-i câte vreun dar în bani sau în blăni de samur din partea ţarilor şi încurajările patriarhului Ioachim.

Pentru a nu rămâne dator prietenilor, tălmăceşte, din limba greacă în limba rusă, lucrări de interes teologic, ca Istoria bisericească şi Vedenia tainică a patriarhului Gherman al Constantinopolului (în 1690), Împotri­va ereziilor de Simion, arhiepiscopul Tesalonicului (în 1691) sau Epistolele lui Ignatie Teoforul, arhiepiscopul Antiohiei, pe care le trimite mitropolitului kievean Varlaam Iasinski şi patriarhului Ioachim, dovadă că el intervine, cu prestigiul erudiţiei, în polemica dogmatică ce împărţea la acea dată cercurile orto­doxe de la Kiev şi Moscova în reprezentanţi ai curentului latin şi ai celui grec, tradiţionalist.

«Psalmul 132

Cine face zidi de pace
Turnuri de frăţâie,
Duce viaţă fără greaţă
Ntr-a sa bogăţâie.

Că-i mai bună, depreună,
Viaţa cea frăţască,
Decât armă ce destramă
Oaste vitejască.»

În 1693 oferea, de asemenea, ţarilor ruşi Ioan şi Petru Alekseevici, într-o antologie intitulată Despre prefacerea sfintelor taine, câteva traduceri din clasici ai literaturii patristice, ca Ioan Gură de Aur, Efrem Şirul, Atanasie Sinaitul, în speranţa că ele ar putea fi tipărite. În Polonia tra­duce şi un fragment de tragedie renascentistă, cunoscută de el într-o prelucrare neogreacă, preocupările sale pătrunzând acum, surprinzător şi decisiv, în sfera culturii laice, mai aproape întrebărilor existenţei, neliniştitoare. Într-o stare de spirit ce se stabilizează cu trecerea timpului pe linia fragilă dintre aştep­tare şi dezamăgire şi care minează încet acel optimism delicat, ce s-ar putea bănui ca aparţinând temperamentului său, mitropolitul se stingea curând, Ia Zolkiew.

Ctitor al tiparului, înnoitor al cultului, promotor al culturii şi literaturii în limba naţională, Dosoftei reprezintă în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, asemenea cronicarului Miron Costin, o conştiinţă umanistă. Teologia (patristica şi dogmatica), istoria, filologia şi poezia sunt discipline pe care le slujeşte statornic – ca om de Renaştere – cu voinţă de a cu­noaşte şi dor de perfecţiune. Citise pe Grigore Ureche şi analele în limba slavonă. Pătruns de valoarea documentului, a cărţilor rare, el punea la îndemâna lui Miron Costin un uric din 1392 privitor la întemeierea Romanului, împrumuta pentru a studia, de la mănăstirea Krilos de lângă Halici, un tetraevanghel scris la 1144 şi alcătuia, în temeiul consultării riguroase a izvoarelor, un informat istoric al Probotei, cu prilejul închinării mănăstirii, în 1677, patriarhiei Ierusalimului.

Pentru Mitropolie, Dosoftei cum­pără istorii universale, ca de pildă tratatul în limba latină al lui Johannes Nauclerus şi Nicolae Baselius. Exemplarul, intrat, mai târziu, în posesia stolnicului Constantin Cantacuzino, cuprinde observaţiile de lectură ale lui Dosoftei – atente, uneori uşor amuzate, ironice, naive câteodată, dezvăluind însă, cel mai adesea, un cititor pătrunzător. Mitropolitului i se datorează şi o traducere din limba greacă a cronografului lui Matei Kigalas, transmisă, într-o copie manuscrisă de la 1732, sub titlul Hronografal împăraţilor. Nouă adunare de osebite istorii. Conform unei ipoteze mai noi, Dosoftei ar fi autorul de fapt al versiunii româneşti a cronografului lui Kigalas, atribuită lui Pătraşcu Danovici (însoţită, în unele copii manuscrise, de un număr de 26 de Stihuri predoslovii şi de o traducere din învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon), precum şi al celei dintâi transpuneri în limba română a Istoriilor lui Herodot. Manu­scrisul din 1732 conţine, de asemenea, Stihurile la luminatul herb a Ţărâi Moldovei, ce preced toate tipăriturile lui Dosoftei, începând cu psaltirea din 1673.

Într-o manieră sugerată parcă de tiparul „clasic” al vechilor pomelnice mănăstireşti, Dosoftei evocă apoi, în una din primele versificări originale ale literaturii române medievale – poemul cronologic despre domnii Moldovei, apărut mai întâi în Molităvnic… (1681) şi reeditat în Parimii… (1683) - pe voievozii-ctitori, începând cu Dragoş, „descălecă­torul”, urmând cu cei din neamul Muşatinilor, până la „Ştefan cel Bun” cu fiii săi Bogdan şi Rareş, şi neuitând pe contemporani, de la Vasile Lupu şi Eustratie Dabija până la Gheorghe Duca şi Constantin Cantemir. Abia în versiunea manuscrisă, autografă, din 1690, autorul îşi îngăduie a stărui şi asupra luptelor purtate de Ioan Vodă pentru a „scăpa Moldova turcilor din brâncă”. Glosele mitropolitului la Viaţa şi petrecerea svinţilor, interpolările sale din textul cronografului sau unele precizări în marginea poemului închinat domnilor Ţării Mol­dovei probează interes pentru istoria universală – a Bizanţu­lui, a Poloniei sau a Rusiei.

Încă din 1673, el traducea şi edita în cuprinsul psaltirii de la Uniev câteva versuri alcătuite iniţial, probabil în limba polonă, de Miron Costin, afirmând originea romană a românilor. În acelaşi timp, una din notele traducătorului la psalmul 86 se referă la o epocă precreştină din istoria poporului, ce se număra altădată între „limbile păgâne”. La originea latină a limbii „rumâneşti”, „de bun neam”, „rudă-mpărătească”, trimit versurile poemului cronologic, asupra ideii romanităţii şi unităţii poporului Dosoftei revenind, în 1690, într-un comentariu în care stăruie asupra obârşiei comune a locuito­rilor celor trei state româneşti – Moldova, Ardealul şi Ţara Românească – pe teritoriul „Misiei” (Moesia) de odinioară. Acum el semnalează şi existenţa românilor sud-dunăreni, „rumâni din rădăcina cea bătrână”. Un lapidar vers al psaltirii din 1673 („Limba îm voi face condei de scrisoare”) pare a prelungi ecoul Cuvântului de introducere al mitropolitului, mărturisind osârdia de a fi tâlcuit psalmii „vreme-ndelungată, precum am putut mai frumos”, în scopul cointeresării cititorului („să poată trage hirea omului către cetitul ei”). Propunându-şi a face din cuvânt instrument de expresie, Dosoftei întrezărea, nu doar intuitiv, scrisului său o finalitate estetică.

«Imnuri

STIH
[PENTRU SFÂNTUL ONISIFOR]
Ai, Onisifore, cai la bună fugă
Cătră Dumnezău, şi ai şi bună slugă.

STIH
[PENTRU PREACUVIOASA MATRONA]
La viaţa de veci Matrona-i spodobită,
C-au vis pre lume-n zâsa Domnului svântă.

STIH
[PENTRU SFÂNTUL ANTONIE]
Pre Antonie dumnezăiesc ucig cu lemne,
Ceia ce să-nchină la dumnezăi de lemne.

STIH
[PENTRU SFINŢII HRISTOFOR ŞI MAVRA, UCIŞI PRIN SABIE]
Negrí-nşelăciunea Mavra, tăiaţ de lance,
Şi cu Hristofor, vede pre Hristos cu pace.

STIH
[PENTRU SFÂNTUL IOAN CEL SCUND]
Micşor Ioan de pre stat să are,
Ce la Dumnezău are cinste mare.»

Psaltirea în versuri se caracterizează printr-o diversitate a măsurii şi ritmurilor, prin varietatea şi, uneori, prin sonorităţile rare ale rimei, în genere printr-un limbaj poetic evoluat, uzând de comparaţie şi meta­foră, metonimie, hiperbolă, paralelism, interogaţie, antiteză, dar şi de unele procedee stilistice sau lexicale specifice creaţiei orale ori preluate din literatura religioasă sau istorică anterioară. Au fost remarcate la el frecvenţa dislocării sintactice, prezenţa termenilor populari, regionali sau arhaici şi a seriilor sinonimice, spontaneitatea lexicală, originalitatea metaforică. Eforturile prin care Dosoftei desăvârşeşte transpunerea românească, din slavonă, în proză, a psalmilor (versiune ce apare în ediţia bilingvă a Psaltirii slavo-române din 1680) au premers celor cinci ani consacraţi de el versificării psaltirii. Autorul Psaltirii în versuri a consultat, cum se crede, traducerile româneşti de până la el ale psalmilor, Psaltirea Scheiană şi Psaltirea lui Coresi în primul rând, poate şi o ediţie grecească a Vulgatei.

Operă de Renaştere, psaltirea versificată în Polonia, în 1579, de umanistul Jan Kochanowski (Psalierz Dawidow) va fi constituit, apoi, un stimulent în revelarea de sine a poetului român, în a cărui tălmăcire psalmii descoperă un univers, recreat în marginea textului biblic cu ingeniozitate plastică, ingenuitate şi prospeţime. Peisajul, impregnat de sunetul difuz al lamentaţiei psalmistului, se modifică treptat, fastuozităţii exotice a psalmilor îi ia locul abundenţa bucolică, sugerând medii familiare, în care harfele devin „buciume” autohtone, alăuta este substituită cu „cetera”, munţii biblici – cu „măgurile” Moldovei, taurii – cu „inorogii” fantastici ai cărţilor populare.

«[Stihuri în stema Moldovei]

“Capul cel de buâr a hiarî vestitî,
Sămneadză putere ţărâi nesmintitú.
Pre câtu-i de mare hiara şi buiacî,
Coarnele-i păşune la pământ îş pleacî
De pre chip să vede buârul ce-i place
C-ar vrea-n toatî vremea să stea ţara-n pace
Domnul Duca vodî de la Hs. are
agiutoriu pre stemî şi ferinţî tare,
Vinstita cruce şi-n ceas de năvalî
a lui Hs. maică îi da sprijineală.”»

Traducerea din Erophile a cir­culat în Moldova (în manuscris), ca şi multe dintre tipăriturile lui Dosoftei, între care îndeosebi Psaltirea în versuri, pentru poezia sa, şi Viaţa şi petrecerea svinţilor, pentru conţinutul legendar-hagiografic, s-au bucurat de o receptare largă pe întreg teritoriul locuit de români, fiind cunoscute, în următoarele două secole, deopotrivă în Ţara Românească, Transilvania sau Banat.

Dosoftei însuşi dăruia în 1687 un exemplar al Vieţii şi petrecerii svinţilor unei mănăstiri ardelene (din Petrid). Asupra limbii traduce­rilor religioase ale epocii brâncoveneşti se exercită într-o măsură influenţa limbii tipăriturilor lui Dosoftei. Recent formulate, o serie de argumente pledează în favoarea participării sale efective la tălmăcirea în limba română a Vechiului Testament (cu aproape două decenii înaintea integrării acestuia Bibliei de la Bucureşti din 1688), Dosoftei fiind identificat cu unul dintre principalii revizori ai versiunii iniţiale a textului, aparţinând lui Nicolae Milescu.

Viaţa şi petrecerea svinţilor a servit apoi la întocmirea ediţiei Mineielor din 1698, apărute sub supravegherea lui Mitrofan al Buzăului, fostul episcop de Huşi şi colaborator al lui Dosoftei, care, după pribegia mitropolitului moldovean în Polonia, îşi va relua şi continua activitatea tipografică în Ţara Românească. Cele dintâi contacte cu psalmii versificaţi de Dosoftei, Mihai Eminescu le datorează probabil anilor de gimnaziu la Cernăuţi şi Lepturariului rumănesc al lui Aron Pumnul. Mai târziu, în 1874, Eminescu va achiziţiona pentru Biblioteca Centrală din Iaşi Psaltirea în versuri şi Viaţa şi petrecerea svinţilor, ambele cărţi rare, purtând însemnările autografe ale poetului.

« PSALMUL 47

Domnul este mare,
Lăudat şi tare.
Mai cu de-adins este

Lăudat cu veste
De-a lui bunătate,
În svânta cetate
Din măgura svântă,
Ce stă fără smântă.

Cetate frumoasă
De piatră vârtoasă,
Bine-ntemeiată,
De Domnul gătată;
În ţară-i vestită
Câtu-i
de tocmită.

Muntele Sionul
Ce ş-au ales Domnul
Despre miazănoapte
Dă raze cât poate.

Pre coaste de munte
Cu uliţe multe,
Cetatea cea mare
Craiului cel tare,
Cu curţ desfătate,
Cu pânzele nalte.

Strajea nu-i lipseşte,
Domnul o-ntăreşte.

Craii şi-mpăraţâi
Ce fac sfat cu alţâi
Să strice cetatea,
Să-i ia bunătatea,
Când ei să adună,
Domnul îi detună,
Şi-i cuprinde frică,
De nu pot nemică,
Cât stau de să miră
A ce să-nglotiră.

Domnul le dă spaimă
Cu munci fără samă,
Ca maică când fată
De este-nspăimată,
Ca vase pre mare
Când le ia vânt tare,
De le dă de stâncă
Şi le răzdrumică.

Auzât-am veche
’Ntr-auz de ureche
Poveste trecută,
Ş-acmu vedem multă,
Că Dumnezău toate
Câte va, le poate.

Cu lănci de departe
Pre pizmaşii bate,
Şi cetatea svântă
Stă fără de smântă,
N-are greutate
Nice de o parte,
Că o-ntemeiază Domnul,
să să-ncrează,
Şi-i tinde-mprotivă
Mână milostivă.

Cât are tot omul Milă
de la Domnul.

Şi svântul lui nume
Trece preste lume,
Svânta lui direaptă
Direaptă dă plată.

Muntele Sionul
S-aibă de la Domnul
Bucurie plină
’N inemă senină
De giudeţ ce-i face,
Şi-n zâle de pace
Să iasă-mpreună
Toţ cu voie bună
Împregiur cetate
Ce-i cu ziduri nalte,
Hiica jidovască
Turnuri să-ş prăvască.

Şi-ntr-alt rând de lume
De svântul tău nume
Toţ să povestească,
Să te proslăvască.

Să te şti tot omul
Că tu ne eşti Domnul,
Şi câţ să vor naşte
Cu tine s-or paşte.»

Miracolul apariţiei lui Dosoftei ca poet complet format, atunci cînd poezia românească nu exista încă sub aspect cult, are proporţiile unui fenomen inexplicabil. Se poate spune despre Dosoftei ceea ce, mai tîrziu, Maiorescu va afirma despre Eminescu: „ Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa şi nu în Austria şi Germania, Eminescu rămînea acelaşi”.

Este perfect valabil pentru Dosoftei. Mitropolitul Moldovei a fost unul dintre acei poeţi care se nasc prin accident, indiferent de locul şi de timpul în care văd lumina zilei. „Miracolul Dosoftei” apare însă mai pregnant decît cel eminescian; poetul s-a ivit pe teren gol, unde nu existase aproape nici o tradiţie a poeziei şi nici măcar o limbă literară complet constituită. S-a văzut astfel silit să inventeze o limbă literară adecvată şi să imagineze un cod poetic românesc.

«Psalmul lui David, 1

Ferice de omul ce n-a merge
În sfatul celór fără de lege
Și cu răii nu va sta-n cărare,
Nici a ședea-n scaun de pierzare.
Ce voia lui va fi tot cu Domnul
Și-n legea lui ș-a petrece somnul,
De să va-nvăța de zî, de noapte,
Să-i deprinză poruncile toate.
Și va fi ca pomul lângă apă,
Carele de roadă nu să scapă.
Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,
Ce pre toată vremea va sta verde.
Și de câte lucrează i-sporește,
Și agonisita lui va crește.
Iară voi, necurațâi, ca pleava,
De sârg veț cunoaște-vă isprava.
Când s-a vântura dintr-are vravul,
Vă veț duce cum să duce pravul,
Și cu grâul n-iț1 cădea-n fățare,
Ce veț fi suflaț cu spulbărare.
Și la giudeț nu vă s-afla locul
Să vă sculaț, ce-ț peri cu totul.
Nici păcătoșii din direapta
Vor fi cu direpții să-ș ia plata,
Că celór direpț Domnul le vede
Toată calea din scaun ce șede.
Și calea păgânilor cea strâmbă
Va pieri, și vor cădea-n grea scârbă.»

Opera literară
Stihuri la luminatul herb a Ţărâi Moldovei, în Psaltire a svântului proroc David, Uniev, 1673, reeditat în Dumnezăiasca liturghie, Iaşi, 1679, în Psaltirea de-nţăles, Iaşi, 1680, în Molităvnic de-nţăles, Iaşi, 1681, reeditat (Stihuri pre herghia Moldovei) în Viaţa şi petrecerea svinţilor, Iaşi, 1682, în Parimiile preste an, Iaşi, 1683, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de I. Bianu, Bucureşti, 1887, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de N.A. Ursu, Iaşi, 1974;
Epigrama la psalmul 132, în Psaltire a svântului proroc David, Uniev, 1673, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de I. Bianu, Bucureşti, 1887, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de N.A. Ursu, Iaşi, 1974;
Apostrof, în Psaltire a svântului proroc David, Uniev, 1673, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de I. Bianu, Bucureşti, 1887, reeditat în Psaltirea în versuri, ediţie îngrijită de N.A. Ursu, Iaşi, 1974;
Domnii Ţării Moldovei, în Molităvnic de-nţăles, Iaşi, 1681, reeditat în Parimiile preste an, Iaşi, 1683, reeditat în Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, III, publicat de M. Kogălniceanu, Bucureşti, 1874, reeditat în CPV; ediţia (publicitate Ion-Radu Mircea), în MS, VII, 1976, 1;
Epigramă omagială către Ionaşcu Bilevici, în Molităvnic de-nţăles, Iaşi, 1681;
Epigramă omagială către Ioachim, patriarhul Moscovei, în Parimiile preste an, Iaşi, 1683;
Opere, I, ediţie îngrijită de N.A. Ursu, introducere de Al. Andriescu, Bucureşti, Minerva, 1978;
Poezie veche românească, îngrijită şi postfaţă de Mircea Scarlat, Bucureşti, 1985;
Opere poetice, îngrijită şi postfaţă de Pavel Balmuş, Chişinău, 1989;
Versuri albe, îngrijită şi prefaţă de N.A. Ursu, Iaşi, 1994.

Traduceri
Psaltire a svântului proroc David, prefaţa traducătorului, Uniev, 1673; ediţia II (Psaltirea în versuri), îngrijită şi introducere de I. Bianu, Bucureşti, 1887; ediţia III (Psaltirea în versuri), ediţie îngrijită de N.A. Ursu, prefaţă de I.P.S. Iustin Moisescu, Iaşi, 1974, reeditat în Opere, I, Bucureşti, 1978;
Preacinstitul Acatist şi Paraclis al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Uniev, 1673;
Dumnezăiasca liturghie, Iaşi, 1679; ediţia II, Iaşi, 1683; ediţie îngrijită de N.A. Ursu, introducere de I.P.S. Teoctist, Iaşi, 1980;
Psaltirea de-nţăles, Iaşi, 1680;
Molităvnic de-nţăles, Iaşi, 1681;
Viaţa şi petrecerea svinţilor, I-IV, Iaşi, 1682-1686, reeditat fragmente, Bucureşti, 1895 şi 1903;
Parimiile preste an, Iaşi, 1683;
Gheorghios Chortatzis, Erofili (Prolog), publicat de N.A. Ursu, în Opere, I, Bucureşti, 1978.

Traduceri manuscris
Matei Kigalas, Hronograf, Biblioteca Academiei Române, manuscris 3.456.

Ne paraseşte la 13 decembrie 1693, Zolkiew, azi Nesterov, Ucraina

Surse:
nicugane.ro
crispedia
wikipedia
romanianvoice.com
romlit.ro

Redactor: Maria Dumitrache