Dimitrie Cantemir e un «erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru» . Domn al Moldovei, prozator, istoric al religiilor, istoriograf, etnograf, folclorist, filosof, geograf, compozitor şi orientalist de renume. 

 

«Despre obiceiurile de la logodnă şi de la nuntă
După ce am arătat sufletul şi năravurile moldovenilor, cititorul poftitor să ştie nu va fi cu siguranţă nemulţumit, dacă îi vom arăta pe scurt şi obiceiurile de care ţin aceştia seamă la logodne şi la nunţi. Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia, însă se socoteşte că e ruşine dacă o fecioară cere pe un bărbat; iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei ginerele. Drept aceea, dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite la părinţii ei oameni pe care ei îi numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori, adică petitores. Aceştia iscodesc mai întâi pe departe gândurile bătrânilor, ca să nu păţească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă însă că aceştia vor s-o dea atunci se duc cu toate rudeniile mirelui în casa fetei. Cel mai de frunte dintre peţitori, numit staroste, începe să rostească vorbele pe care vrem să le dăm aici, fiindcă aproape pre­tutindeni sunt la fel: “Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin codri au dat peste ţara în care locuim noi acum şi în ţara asta trăim, ne hrănim şi ne întărim cu laptele şi mierea ei. îmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vreme ce umbla după vânat pe câmpii,prin codri şi prin munţi, a dat de o ciută, care, sfioasă şi cuminte nu i-a îngăduit să-i vadă faţa, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei, care ne-au adus până în casa aceasta; de aceea voi trebuie sau să ne daţi sau să ne arătaţi încotro a fugit vânatul pe care l-am gonit cu osteneală şi sudoare din pustietăţi”. Acela ce rosteşte vorbele acestea mai adaugă încă vreo câteva alte vorbe cu tâlc şi înflorite, pe care le poate ticlui. Părinţii răspund la început că în casa lor n-ar fi venit acest fel de vânat; oaspeţii s-au încurcat în urmele pe care au venit, ciuta ar putea fi ascunsă pe la vecini. Iar dacă peţitorii stăruie să li se arate vânatul, atunci se aduce o fată bătrână, urîtă şi îmbrăcată în zdrenţe şi îi întreabă dacă aceasta e ciuta pe care o urmăresc. Peţitorii răspund: “nu” ! şi adaugă că vânatul lor are plete bălaie, ochi de şoim, dinţi ca şiragul de mărgele, buze mai roşii decât cireşile, trup ca de leoaică, pieptul ca de gâscă, gât ca de lebădă, degete mai netede decât ceara şi faţa mai strălu­citoare decât soarele şi luna. Dacă părinţii tăgăduiesc din nou că un astfel de vânat s-ar fi arătat vreodată la ei, peţitorii le dau răspuns că ei au cei mai buni câini de vânătoare, care nu i-au înşelat niciodată şi care le au dat semnele cele mai adevărate că ciuta pe care o caută ei se află tăinuită aici.
La urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la iveală, împodobită după pute­rile lor. Când o văd, peţitorii spun îndată că ea este ciuta căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pe cei mai bătrâni dintre vecini şi înaintea lor logodnicii îşi schimbă inelele. Isprăvindu-se aceasta, părinţii ascund îndată fata şi se întinde masa, la care, înainte să se scoale, se hotărăşte ziua nunţii.ând mirii sunt copii de boieri, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea preotului fără încuviin­ţarea domnului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta de la urmă se caută să nu se facă vreo nuntă neîngăduită de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea dintâi, să nu se unească mai de aproape prin această legătură mai multe neamuri boiereşti fără de voia domnului.»
(DESCRIEREA MOLDOVEI)

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673. Tatăl lui Cantemir, Constantin Cantemir, răzeş, de origine modestă, s-a ridicat la demnitatea de domnitor al Moldovei prin merite militare. Mama, Ana Bantaş, era coborâtoare dintr-o familie de mici boieri. Fratele său, Antioh Cantemir, parvine şi el, ca principe ereditar, la poziţia de domnitor. În maniera timpului, Dimitrie îşi începe instruirea intelectuală cu un profesor de familie, grecul Ieremia Cacavelas, teolog, poliglot şi călător pe drumuri europene.
Din 1679, studiază sistematic limbile greacă şi latină. De la acelaşi dascăl primeşte cunoştinţe de teologie, retorică şi logică.

În 1688, este trimis la Constantinopol, cerut fiind de turci drept garant (capuchehaie) al fidelităţii tatălui său, domnitorul, faţă de Poarta Otomană. Foloseşte prilejul spre a-şi continua formaţia de cărturar cu vocaţie şi urmează cursurile Şcolii înalte a Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopol, şcoală de profil umanist, de mare tradiţie filosofică şi teologică. Matemati­cianul turc Saadi îl învaţă turceşte. Cantemir îşi însuşeşte şi alte limbi orientale. Asimilează disciplinat cunoştinţe de istorie şi geografie, logică şi filosofie, retorică, ştiinţele naturii şi medi­cină, etică etc. Unii dintre profesorii greci (Meletie de Arta, Alexandru Mavrocordat, Hrisant Nottara), formaţi la Univer­sitatea din Padova, imprimau acestei şcoli, de tradiţie bizantină şi neoaristotelică, deschideri spre raţionalismul postrenascentist occidental.
În opera lui Cantemir se desluşeşte această orientare, ca şi pasiunea pentru retorică, modelată sub influenţa profesorului Ilie Miniat, marele predicator ascultat şi de grecii din Italia. Cu mici întreruperi, el rămâne în mediul capitalei otomane mai bine de două decenii. Talentele artistice şi erudiţia l-au făcut agreat în societatea marilor demnitari turci şi chiar la Curtea sultanului Ahmed III. Leagă prietenii cu ambasadorii Franţei (P.A. de Châteauneuf şi de Feriol), Olandei (Collier) şi Rusiei (Piotr Andreevici Tolstoi); se pare că, împreună cu aceştia, făcea parte dintr-o confrerie masonică. Cum se poate deduce din opera lui, era atras în această perioadă de ştiinţele oculte: alchimie, astrologie, oniromanţie etc. Datorită anturajului francez, este probabil să fi învăţat şi franceza, pe lângă limbile orientale.
În 1691, se afla în Iaşi, când tatăl său, îndemnat de fraţii Ruset, porunceşte uciderea marelui cronicar Miron Costin şi a fratelui acestuia, Velicico, ambii de orientare politică filopolonă.

La moartea lui Constantin Cantemir (1693), Cantemir are abilitatea de a prelua domnia, dar n-o poate păstra decât puţine săptămâni. După eşec, revine la Constantinopol.

În 1699, se căsătoreşte cu domniţa Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, care domnise în Ţara Românească. Au avut şase copii: Maria, Smaragda, Matei, Constantin, Şerban şi Antioh. Singurul descendent care va face o strălucită carieră diplomatică (la Paris şi la Londra) şi literară (în Rusia) va fi Antioh, poliglot şi el, pe care Montesquieu îl aprecia şi care avea să poarte cu Voltaire o corespondenţă pe tema originii familiei Cantemir. Ceilalţi fii au urmat cariera militară. Maria, foarte instruită, a fost un timp favorita ţarului Petru cel Mare, iar Smaragda a murit foarte tânără.
După 1700, cu renta primită din sursă cantacuzină, Cantemir îşi construise, potrivit unui plan propriu, un palat pe malul Bosforului. Devine mentor cultural al odraslelor unor înalţi demnitari otomani şi începe să-şi sistematizeze vastele cunoştinţe în vederea redactării primelor opere. Din această perioadă datează portretul prinţului (costumat oriental-occidental), pictat de Van Mour, pe care l-a descoperit Nicolae Iorga în muzeul din Rouen. Portretul clasic al cărturarului înveşmântat prin­ciar, cu perucă occidentală şi sceptru de principe ereditar, datează din perioada rusă a vieţii sale.

Prieteni personali din palatul sultanal l-au propulsat în 1710 pe Cantemir la tronul Mol­dovei, fără să-i bănuiască planurile de independenţă a statului faţă de suzeranitatea turcească.
Lipsit de vocaţie politică şi putere de previziune, Cantemir încheie, în aprilie 1711, un tratat secret cu Petru cel Mare, după care ia parte, în alianţă cu ruşii, la campania antiotomană.

În lupta de la Stănileşti (iulie 1711), turcii înving şi, conform tratatului încheiat anterior, Cantemir, împreună cu familia şi un grup de compatrioţi, se refugiază în Rusia. I se oferă o moşie lângă Harkov. Locuieşte la Moscova şi devine consilier de taină al ţarului, atrăgându-şi ostilitatea unei părţi a nobilimii ruse.
În 1713 soţia lui Dimitrie, Casandra, moare, în vârstă de numai treizeci de ani.

În 1714 Dimitrie Cantemir este ales membru al Academiei din Berlin. La 15 august, Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi sunt decapitaţi din ordinul sultanului Ahmed al III-lea.
Între 1714—1716, o perioadă extrem de rodnică sub raport ştiinţific şi literar, Cantemir scrie: Monarhiarum physica examinatio (Interpretarea naturală a monarhiilor), Descripţia Moldaviae (Descrierea Moldovei), Incrementa atque decrementa aulae otho-manicae (Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane), Vita Con­ stantini Cantemyrii (Viaţa lui Constantin Cantemir) şi Siste­ ma religiei mahomedane.
În anul 1717 începe să lucreze la cea mai erudită scriere a sa, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, în cadrul căreia istoria româ­ nilor de pretutindeni este examinată în context universal.

În anul 1719 Dimitrie se recăsătoreşte la Moscova cu tânăra prinţesă Anas­ tasia Trubetkoi, având ca naşi pe tar şi pe ţarină.
La 20 februarie 1721, printr-un ucaz al lui Petru cel Mare, Cantemir este numit “consilier secret şi membru al Senatului”.
În 1722 în calitate de specialist în problemele Orientului Dimitrie îl însoţeşte pe tar în campania sa împotriva Persiei.
La 21 august 1723, Dimitrie Cantemir trece în eternitate.

«Despre felul de cârmuire a Ţării Moldovei
Cine vrea să dea o descriere politică a Moldovei trebuie, după socotinţa mea, să cerceteze înainte de toate chipul în care este cârmuită, fiindcă noi socotim că în descrierea acestuia au dat greş chiar şi bărbaţii cei mai învăţaţi.
Mărturiile cele mai limpezi ale istoricilor vechi şi vred­nici de crezare nu ne îngăduie să avem îndoială că în vremile mai de demult, pe când era o provincie romană, toată Dacia era cârmuita nu numai de stăpânitori romani, dar şi după legile Romei.
Numai după căderea imperiului, când n-au mai trimis nici oşti, nici cârmuitori ai provinciei, iar coloniile ita­lice n-au mai fost în stare să ţină piept deselor năvăliri barbare, nemaiavând nici oşti, nici căpetenii, se vede că romanii au dat cârmuirea, după pilda vecinilor, unuia dintr-înşii.
Cu toate acestea nu se poate şti cu siguranţă în ce chip s-a ajuns la aceasta, fiindcă istoria tuturor neamurilor din această vreme este învăluită în întuneric. Atâta se ştie bine însă că locuitorii Moldovei, care se trag din Ita­lia şi care au căutat să-şi scape viaţa trăgându-se în munţi din faţa năvălirii sciţilor şi barbarilor, au avut regii şi voievozii lor.
Din aceştia se trage loan, acel domn atât de vestit al valahilor, pomenit de Nicetas Choniates, din care s-a născut Bogdan, al cărui fiu, Dragoş, a fost întâiul care i-a sfătuit pe strămoşii noştri să se întoarcă în ţara lor cea veche şi primind şi domnia de la cei care îl urmaseră în Moldova.
Urmaşii săi, care, în parte, au dobândit domnia prin alegerea boierilor, au cârmuit cu atâta chibzuinţă, încât, deşi au fost nevoiţi să se închine unor principi creştini mai puternici şi cu ţări mai întinse, totuşi nu au îngăduit nici unuia dintre aceştia să stăpânească asupra supuşilor lor.
Din drepturile domneşti cu care se laudă principii cei mari nu le-a lipsit nici unul.
în ţara lor nu aveau pe nimeni asupră-le, numai pe Dumnezeu şi legea.
Nu erau nici supuşi vreunui domn străin şi nici închi­naţi. Războiul, pacea, viaţa, moartea şi averea tuturor supuşilor lor atârnau numai şi numai de vrerea lor şi ei porunceau tuturora fără să li se împotrivească cineva, după cum le plăcea, fie că aveau sau nu dreptate.
în vremea sinodului de la Florenţa, împăratul bizantin loan Paleologul a recunoscut lui Alexandru I cel Bun titlul de despot şi coroana de rege.»

(DESCRIEREA MOLDOVEI)

 

Opera lui Cantemir, foarte întinsă şi diversă, confirmă enciclope­dismul, dar şi atributele geniale ale minţii sale. În 1698, înainte să fi împlinit 25 de ani, tipăreşte la Iaşi Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul, o carte de teosofie, bilingvă (română şi greacă), în buna tradiţie europeană a cărţilor ce încearcă să rezolve disputa dintre trup şi suflet, pasiune şi raţiune. Un text pe această temă fusese introdus în traducerea românească a Bibliei, tipărită la Bucureşti în 1688; intitulat Despre raţiunea dominantă, textul era atribuit unui filosof stoic din Alexandria, din perioada elenistică. S-au indicat surse foarte diverse ale cărţii, de la Biblie până la Venatio scientiarum a lui Van Helmont.
Primele două „cărţi” ale Divanului sunt construite pe o anumită simetrie interioară, astfel încât cea de a doua se leagă, prin înţeles, de cea dintâi. „Cartea a treia”, separată de autor de primele două, este o traducere a lucrării, pe aceeaşi temă, Stimuli virtutum, fraena peccatorum a polonezului Andrea Wissowatius. În absenţa neologismului corespunzător, Cantemir apelează la termeni autohtoni pe care îi glosează, atunci când traduce titlul Strămutarea a bunătăţilor şi frâul păcatelor, explicând: „adecă îndrumarea spre bunătăţi şi oprirea spre păcate”.
În 1704-1705, încheie romanul alegoric autobiografic Istoria ieroglifică, un pamflet care, alături de Divanul, legitimează locul deosebit ocupat de Cantemir în istoria literaturii române. Cunoscută în manuscris, cartea s-a tipărit foarte târziu (1883). Dacă evoluţia unei literaturi se decide în momentele de ruptură, de discontinuitate, Istoria ieroglifică reprezintă un astfel de mo­ment. Cantemir înnoieşte stilul narativ, schimbă modelul de discurs, produce trecerea de la proza cronicărească nonfictivă la proza artistică studiată, prin utilizarea alegoriei. Discursul, satiric în fond, e voalat de măşti animaliere care acoperă chipurile per­soanelor reale, le transformă în personaje literare, dezvăluindu-le caracterul. Alegoria propune o substituire evaluativă, aici degradantă. Cantemir îşi programa să respecte principiul estetic al „descoperirii prin acoperire”, amintit de el în postfaţa roma­nului.
Descrierea Moldovei este o pledoarie implicită pentru dreptul la libertate al patriei şi al locuitorilor ei. În plus, principele-autor apără drepturile ereditare ale descendenţilor familiei Cantemir la tronul ţării. Cartea este, în acelaşi timp, o modernă contribuţie la ceea ce ştiinţa de astăzi consideră a fi domeniul imagologiei. Informaţiile foarte diverse, sistemati­zate în cele trei părţi ale cărţii, şi harta, cea dintâi a acestui ţinut, au stârnit curiozitatea germanilor, interesaţi de această parte a Europei în ordine politică, dar şi comercială. Inteligent, principele îşi redactează monografia în limba latină, pentru a-i asigura circulaţia europeană.
Opera lui Cantemir, impresionantă ca întindere şi varietate, dar rămasă necunoscută până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Academia Română a luat decizia să tipărească integral scrierile principelui, se impune ca moment cardinal în cultura română, primul moment de importanţă majoră, când spiritul românesc a radiat asupra altor culturi. Geniu pozitiv, Cantemir a fost un întemeietor în varii domenii de manifestare a spiritului, în teologie, istorie şi geografie, etnografie, imagolo­gie, sociologie, filosofie, retorică, pedagogie şi, nu în ultimul rând, în literatura de ficţiune alegorică şi satirică.

«Despre religia moldovenilor
Lenevirea strămoşilor noştri este de vină că nu putem spune ce fel de religie au avut odinioară moldovenii mai înainte ca soarele dreptăţii să fi răsărit pe cerul nostru. Iar dacă vroim să credem că dacii cei vechi se trăgeau din sciţi — cum zic toţi istoricii pe care îi cunoaştem — atunci se poate prepune, fără teamă că vom greşi, că moldovenii s-au închinat la aceiaşi zei la care s-au închinat — după cum se vede din cele ce spun cronicile ruseşti — nea­murile scite, cum sunt: Peruna, zeul tunetului, Voios, zeul dobitoacelor, Pohvist, zeul văzduhului, Lado, zeul veseliei, Kupalo, zeul secerişului, si alţi zei ca aceştia, precum: Osliado, Chorsa, Daşuba, Striba, Semargle şi Mocosa. Asemenea se vede că şi romanii, pe care nu i-a întrecut nici un alt neam cu eresurile, nu numai că nu au nimicit religia cea veche, ci dimpotrivă au mai sporit-o cu zei noi de-ai lor. Acest lucru îl va vedea lesne oricine îşi aminteşte că romanii, ori de câte ori supuneau o ţară nouă, aduceau jertfe atât zeilor neamului biruit, cât şi zeilor lor: ba încă după ce au biruit Egiptul, muma cea roditoare a idolilor, au adus de acolo la Roma idoli de tot felul, cărora li s-au închinat de asemenea. Se mai adaugă la aceasta şi credinţa tuturor celor ce se închinau la idoli că nu numai fiecare ţară ar avea zeii ei, ci şi că fiecare familie ar avea zeii casei şi zeii păzitori, despre care cre­deau că le-ar purta o grijă deosebită şi că cel ce nu se înţelege cu ei nu poate nici să-şi stăpânească cu norocire ţara sa şi nici să trăiască în pace în casa lui. Nu se poate dovedi cu nici un fel de mărturii limpezi ale cronicarilor cam în ce vreme a încetat în Moldova eresul păgânesc şi s-a primit legea cea creştinească; cu toate acestea, pe­semne că religia creştinească a fost adusă pe faţă în Dacia abia în vremea domniei lui Constantin cel Mare, fiindcă sub Constantin, fiul lui Constantin cel Mare, amândouă Daciile îşi aveau arhiereii lor, după cum arată tipicul soborului ţinut la Sardes. Şi se poate că mulţi daci să se fi plecat cu multă vreme înainte asupra învăţăturii sângerate a mucenicilor, ca să urmeze steagul lui Hristos. în zilele noastre tot norodul ţine de biserica creştinească a Răsări­tului. Nu se îndoieşte nimeni de slova credinţei, nimeni nu se arată fără luare-aminte faţă de vreuna din porunci şi nu face nimic din cele oprite de biserică. O erezie sau un eretic nu s-au arătat vreodată în Moldova şi cu atât mai puţin s-ar fi putut răspândi1. Poate că pricina este şi că norodul nu a primit niciodată învăţătura scolastică şi cea vicleană a clevetitorilor, ci a crezut că simplitatea Evangheliei şi învăţătura sfinţilor părinţi bisericeşti sunt îndestulătoare pentru mântuirea sufletului şi fără şcoală. Nici o altă religie nu este mai urâtă de moldoveni ca religia papistaşilor, deşi ţin de ea aproape toţi supuşii moldo­veni de neam unguresc, care au şi un episcop al lor la Bacău. Adică ei spun că celelalte erezii se cunosc de la sine, iar îndepărtarea lor de la biserica cea adevărată se poate înţelege lesne; papistaşii însă sunt lupi îmbrăcaţi în piele de oaie (căci ei nu ştiu nimic despre alţi papistaşi decât despre cei crescuţi în biserica Răsăritului); iar pa­pistaşii le zic celor ce ţin de biserica grecească uneori fraţi, alteori schismatici şi oocecpataov1 pentru că nu cin­stesc capul văzut al bisericii, adică pe papa; alteori îi numesc chiar eretici. De aceea se întâmplă că norodul cel prost abia poate să deosebească adevărul de înşelăciune, ca să se poată păzi de otrava ei. Pricina cea mai de seamă împotriva oricăror înnoiri, ca să vorbim în treacăt, pare că se află în statornicia cu care moldovenii s-au plecat totdeauna către biserica Răsăritului. Pentru că ştie ori­cine a învăţat istoria bisericii că ţara ungurească şi Tran­silvania, unde au locuit strămoşii noştri înainte de descălecatul Moldovei, nu s-au închinat niciodată scaunu­lui de la Ţarigrad sau grecesc, ci totdeauna scaunului de la Roma, de aceea toţi locuitorii au şi fost fii ai bisericii Apusului, înainte să fi răzbătut până acolo ereziile lui Luther şi Calvin. Dar fiindcă urmaşii lui Dragoş şi-au păstrat totdeauna religia pe care au avut-o în vatra de unde au plecat (căci nu ni se spune nicăieri că ei ar fi părăsit biserica papistăşească şi ar fi trecut la biserica Răsăritului), dar credinţa lor nu se deosebeşte întru nimic de aceea a Răsăritului, se vede limpede că Apusul şi nu Răsăritul s-a depărtat mai târziu de la credinţa creştinească cea adevărată. Dar să lăsăm acestea şi să ne întoarcem la lucrul de care vorbeam.Mărturisirea credinţei sau crezul se foloseşte în slujba religioasă aşa cum a fost alcătuit de către sfinţii părinţi la Sinodul de la Niceea, iar adăogirea papistăşească “şi de la Fiul” se leapădă. Despre purcederea sfântului duh, ei cred întocmai ceea ce spune loan evanghelistul cu vorbele Mântuitorului. Dar, după cum nu se vor să recunoască purcederea de la Fiul fiindcă Sfânta Scriptură nu zice nimic mai limpede, tot atât de puţin folosesc în slujba lor religioasă adăogirea lui Palama : “de la Tatăl singur”. Au şapte taine. La împărtăşanie se ţin după cele statornicite de sfinţii părinţi Vasile şi loan Chrisostom. Folosesc la aceasta pâine dospită şi se împărtăşesc în amîndouă chipu­rile, cu pâine şi cu vin. Cinstesc icoanele sfinţilor, dar nu cioplite, ci zugrăvite, însă zic că numai lui Dumnezeu singur i se cuvine slujbă religioasă. Cred că sfinţii n-au ajuns încă la mântuirea desăvârşită, ci că, împreună cu Pavel, ei aşteaptă ziua de apoi, adică judecata cea de pe urmă; mai cred că aceştia au totuşi, în vremea aceasta în sufletele lor o nădejde neîndoită în mântuire, care trezeşte în ei o bucurie nespusă, aşa că pentru vredniciile lor nu le lipseşte nimic. Nu recunosc purgatoriul, dar zic că păcatele mici pot fi iertate şi după moarte prin rugăciunile bise­ricii şi cu pomeni. Citesc în biserică Sfânta Scriptură după tălmăcirea celor şaptezeci de tâlmaci; ei leapădă Vulgata şi toate celelalte tălmăciri. Postesc, în afară de miercurea şi vinerea, de patru ori pe an la vremea rânduită, dar în postul cel mare de patruzeci de zile şi în postul din zilele cele de la începutul lunii lui august închinate Sfintei Fe­cioare se înfrânează să mănânce chiar şi peşte. Mai sunt unii care nu mănâncă nici lunea carne, din prea mare eres, şi care îşi aşază ei înşişi şi alte zile de post la prazni-cile sfântului Atanasie, sfântului Gheorghe şi sfântului Dumitru, şi unele femei, măcar că nu îmbracă straie mo­nahiceşti, fac jurământ de bunăvoie să nu mănânce carne toată viaţa lor.»

(DESCRIEREA MOLDOVEI)

 

George Călinescu spunea de Dimitrie Cantemir în Istoria Literaturii Române: «e un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru. Autor între altele al unei Istorii a imperiului otoman scrisă latineşte, care i-a făcut renumele în Occident, întrucât ne priveşte, intereseazăprin Divanul seau gâlceava Înţeleptului cu lumea sau judeţul sufletului cu trupul, compunere şcolărească şi prin mai matura Istorie ieroglifică. Divanul, cu pesimismul lui biblic, e de o uimitoare asemănare cu dialogurile de mai târziu ale lui Leopardi. Omul cu aspiraţiile lui morale e pus în faţa implacabilei Firi, care se aşează în poziţia ispititoare a lui Mefistofeles. “Văd ― obiectează Înţeleptul în frumoase imagini de risipire ― frumuseţile şi podoaba ta ca iarba şi ca floarea ierbei, bunurile tale ― pulbere şi fum, carile cu mare grosime în aer se înalţă şi, îndată răschirându-se, ca când n-ar fi fost, se fac. Dar Lumea îi pune înainte avuţia, izbânzile, gloria, şi Înţeleptul însuşi, devenit Faust, mărturiseşte sincer dorinţele: “Eu poftesc avuţiă… O, lume! Eu poftesc mai mult: ca vestit şi cu nume mare să mă fac… O, lume! Eu poftesc târguri şi cetăţi… O, lume! Eu, după acestea după toate, şi cinste politicească cer şi poftesc… O, lume! Eu decât aceasta şi mai mare cinste îmi poftesc: şi între stăpâniri să mă învrednicesc. “Lumea îl sfătuieşte să ucidă, să jefuiască. Înţeleptul ar voi şi împărăţia cerului, gloria pământească părându-i-se şubredă. Acum scriitorul izbucneşte într-o invocaţie furtunoasă a gloriilor apuse:
“Unde este Kyros şi Cresos? Unde este Xerxes şi Artaxerxes?” Iar Lumea îi răspunde cu blând sarcasm: “Să ştii, că numai cu o feleagă de pânze învăliţi, ca cum ar fi în cămeaşa cea de mătasă învăscuţi; şi într-un sicriu aşezaţi, ca în haina cea de purpură mohorâtă îmbrăcaţi; şi în gropniţă aruncaţi, ca în saraiurile şi palaturile cele mari şi desfătate aşezaţi, s-au dusu-se; iară altă nemică nici în sin, nici în spate n-au rădicat, cu sine să ducă”. Mai târziu disputa devine aridă şi de un ascetism pedant, dar trebuie să se recunoască lui Cantemir meritul de a căuta întâiul termeni filozofici (substări, asuprastări, împregiur-stări, macrocosmos, microcosmos), în slujba unui spiritualism naturalist de speţă paracelsiană. Vanhelmontian în Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, cu toate elementele de rigoare ale teosofiei (archei, fermenţi, blas), Cantemir dizertează cu mult umor dialectic despre intolerabila condiţie a omului (“tragicul” existenţei am zice azi), pus să dibuiască în noaptea neagră a ştiinţei umane. Filozoful propune “trăsnetul fulgerător inelectual”. Un interesant capitol despre “timp” ajunge la încheierea că timpul nu e categorie ci o esenţă în Dumnezeu, locul de explicaţie a Spiritului. Un punct atrage chiar atenţia asupra conversiunii universului istoric spre spiritul absolut: “Timpul trebuie să fie călăuza creaturii către supraintelectualul, unicul etern şi indefinit Dumnezeu”. Opera literară viabilă a lui Cantemir este Istoria ieroglifică,adevărat Roman de Renard românesc, asupra tâlcului politic al căruia, destul de străveziu, s-a insistat cu exces. Corbul (Brâncoveanu), epitropul păsărilor, a dat poruncă să se înlăture Vidra (Const. Duca) de la epitropia dobitoacelor şi să se înscăuneze Struţocămila (Mihai Racoviţă). Vidra se apără ţinând un discurs după toate regulile retoricii (“Vestita axiomă între cei fiziceşti filosofi este că cel deasemenea iubeşte pre cel şie deasemenea…”), Bâtlanul denunţă caracterul amfibiu al Vidrei, care la rându-i ironizează dubla înfăţişare a Bâtlanului, “pasăre de apă sau peşte de aer”. Un proces identic se iscă cu privire la Struţocămilă (văzută ca animal himeric), care după “socoteala loghicească” “dobitoc cu patru picioare nu este, pasăre zburătoare nu este, cămilă nu este, Struţ aplos nu este, de aer nu este, de apă nu este”, ci “traghelaful firii” din ambele monarhii. O călătorie fabuloasă pe apa Nilului în sus, făcută de Cămilă, e prilej de uimitoare descripţii în caligrafie persană:

“…Aşa dară despre răsărit bălţile, munţii şi locul se avea; iară despre apus, adecă din cotro Nilul venea şi anapetele bălţilor îngemănându-se se despărţea, într-alt chip era; că pre cât munţii acei din stânga şi din dreapta se înălţa (că şi a munţilor înălţime, ca la cinci mile se socotea), pre atât locul din dos se ridica, şi cu vârfurile munţilor de tocma câmpul despre apus în lat şi în lung se întindea; prin mijlocul a căruia, apa Nilului din izvoarele de unde ieşia, spre bălţile ce-l sprijinea, lin şi frumos cura. Iară pre şesurile câmpului aceluia, şi pre o parte şi pre altă parte, de apă atâta câmpul cu otavă înverzea, cât ochilor, preste tot, tot o tablă de zmaragd meree a fi se părea, în carile tot chipul de flori, din fire răsărite, ca cum cu mâna în grădină, pre rând şi pre socoteală ar fi sădite, cuvios se împrăştia, şi când zepfirul, vântul despre apus, aburea, tot feliu de bună şi dulce mirosală de pre flori scornea… Miraculosul oriental din capiştea zeiţei Pleonexia făcută din cristal dă pagini vrednice de Ariosto. De o mare fineţă de tonuri este desenul de atenţii miniaturale al Cameleonului. Romanul colcăie de astfel de măiestrii caligrafice, precum este exuberant în expresii plastice. Vidra e “jigania cu talpă de gâscă, cu colţii de ştiucă”, “vulpea peştelui şi peştele vulpii”. Dulful (balena) e “porc peştit” şi “peşte porcit”. În cursul operei sunt şi numeroase “eleghii” în aceeaşi cadenţă populară şi cu o nespus de inteligentă tratare cultă a metaforei ţărăneşti: “Eu m-am vechit, m-am veştejit şi ca florile de brumă m-am ofilit, soarele m-au lovit, căldura m-au pălit, vânturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, zilele m-au vechit, anii m-au îmbătrânit, nopţile m-au schimosit şi, decât toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din dragostele tale m-au izgonit; iară acesta nou, vios, ghizdav şi frumos, ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios este; ochii şoimului, pieptul leului, faţa trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumazii păunului, sprâncenele corbului, părul sobolului, mâinile ca aripile, degetele ca razele, mijlocul pardosului, statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şi vârtutea colunului are.”

 

Opera
Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu Lumea sau Giudeţul Sufletului cu Trupul, Iaşi, 1698; ediţie îngrijită şi introducere de Virgil Cândea Bucureşti, 1969;
Beschreibung der Moldau, traducere de judeţul Redslob, Leipzig, 1771;
History of The Growth and Decay of The Otoman Empire, I-II, traducere de Nicholas Tindal, Londra, 1734-1735;
Histoire de L’Empire Othoman, ou se voyent les causes de son agrandissement et de sa decadence, Paris, 1743;
Geschichte des Osmanischen Reichs…, Hamburg, 1745;
Kniga sistima ili Sostoianie muhammedanskia relighii, Sankt Petersburg, 1722;
Scrisoarea Moldovei, Mănăstirea Neamţ, 1825; ediţia (Descrierea Moldovei), prefaţă de C. Negruzzi, Iaşi, 1851; ediţie îngrijită de T. Boldur-Lăţescu, Iaşi, 1868; ediţie tradusă de G. Pascu, Bucureşti, 1923; ediţie tradusă de Gh. Adamescu, Bucureşti, 1941; ediţie îngrijită de D.M. Pippidi, traducere de Gh. Guţu, introducere de Maria Holban, comentariu istoric Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973;
Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, I-II, ediţie îngrijită de Gh. Săulescu, Iaşi, 1835-1836;
Operele principelui Dimitrie Cantemir, I-VIII, Bucureşti, 1872-1901;
Vita Constantini Cantemyrii – Viaţa lui Constantin Cantemir, traducere de N. Iorga, Bucureşti, 1923; ediţie tradusă de N. Iorga, ediţie îngrijită de Liliana Iorga, Craiova, 1942; ediţie tradusă de şi ediţie îngrijită de Radu Albala, prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1960; ediţie îngrijită şi traducere de Radu Albala, prefaţă de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1969;
Despre Coran, traducere de Ioan Georgescu, Cernăuţi, 1927;
Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Metafizica), traducere de Nicodim Locusteanu, prefaţă de Em. C. Grigoraş, Bucureşti, 1928;
Istoria ieroglifică, îngrijită şi prefaţă de Em. C. Grigoraş, Bucureşti, 1927; ediţia I-II, îngrijită şi prefaţă de P.P. Panaitescu şi I. Verdes, Bucureşti, 1965; ediţia (Melanholia neasemuitului inorog), îngrijită şi prefaţă de Doina Curticăpeanu, Cluj, 1973;
Opere complete, îngrijită şi introducere de Virgil Cândea, vol. IV, tomul I: Istoria ieroglifică, ediţie îngrijită de Stela Toma şi Nicolae Stoicescu, introducere de Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 1973, vol. I: Divanul, traducere de Maria Marinescu-Himu, Bucureşti, 1974, vol. IX, tomul I: De antiquis et hodiemis Moldaviae nominibus. Historia moldo-valachica, traducere de, îngrijită şi introducere de Dan Sluşanschi, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1983, vol. III, tomul II: Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, traducere, îngrijire şi introducere de Virgil Cândea, text rus ediţie îngrijită de Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1987, vol. IV, tomul II: Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu şi a Cantacuzinilor. Memorii către Petru cel Mare (1717 şi 1718), îngrijită şi introducere de Paul Cernovodeanu, traducere şi îngrijire de Alvina şi Emil Lazea, Mihai Carataşu, prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, 1996, vol. VI, tomul I: Vita Constantini Cantemyrii, cognomento Senis, Moldaviae principis, traducere şi îngrijire de Dan Sluşanschi şi Ilieş Câmpeanu, prefaţă de Virgil Cândea, introducere de Andrei Pippidi, Bucureşti, 1996;
Mic compendiu asupra întregii învăţături a logicii, traducere de Dan Sluşanschi, îngrijită şi introducere de Alexandru Surdu, Bucureşti, 1995;
Opere, vol. I: Divanul Istoria ieroglifică. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, îngrijită şi introducere de Virgil Cândea, Stela Toma şi Nicolae Stoicescu, Bucureşti, 2003.

Lucrări didactice

Kitâb-i ilmu’l musiki alâ vechi’l hurufât (Cartea ştiinţei muzicii cu ajutorul literelor) (1695-1700?), în Dimitrie Cantemir. Cartea ştiinţei muzicii, Bucureşti, 1973; idem în Kantemiroglu, Kitâbu ilmi’l Musiki alâ vechi’l hurufât, Istanbul, Tura Yayinlari, 1976-1985.

Muzicologie

Introductionem in musica turcica, idiomate moldavi (Introducere în „Muzica” turcească, în moldoveneşte) (1711-1720), lucrare pierdută.

Antologii muzicale

Mecmu-a Kantemiroglu sau Kantemiroglu Mecmu’asâ (Culegerea de melodii a fiului lui Cantemir) (1695-1700) – (cuprinde 345 peşrevuri şi 36 sâz semâ’îsi de Hasan Djan, Nefârâ Behra, Tătar Khan, Derviş Omer Şerif, Sah Murad, Osman Paşa, Solakzade, Kanbosu Mehmed Celebi, Zurnazen Ibrahim Agha, Edirmei Ahmed, Kutb-i Nagy, Muzaffer, Harum Yahudi, Baba Ferruh, Zakir, Mustakim Agha, Kul Mehmed, Melekdjian, Mehmed Ali şi Dimitrie Cantemir – 36 piese originale: 1 beste, 2 aksak semâ’î, 11 saz semâ’îsi şi 22 peşrevuri. Transcrieri în notaţie modernă de Rauf Yekta, Suphi Ezgi, Tallat Bey, Halil Can, Iacob Ciortea, H. Sadetin Arel, etc.);
43 piese de Dimitrie Cantemir transcrise în notaţia europeană (portativ) în Cartea ştiinţei muzicii, opus citat, 1973.

Bibliografie

Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir, ed Litera, Chişinău, 1998
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, ed Litera, 2001
Istoria hieroglifică, Dimitrie Cantemir, ed Litera, 1998

Autor: Maria Dumitrache