Dimitrie Anghel poet, prozator, reprezentant al simbolismului românesc, publicist, traducător

7 decembrie 2018, ora 16:30, in categoria Atelier literar

«În pragul scărilor rămas-am şi nu-mi mai recunosc grădina.
E noapte,-o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina
Prin ochii cei mai duşi de visuri, prin inima cea mai blajină,
E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadînă.

Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii,
Se frînge umbra-nduioşată pe-alocuri unde trandafirii
S-aprind prin crengi; iar nalba toată şi micşunelele-bătute
Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.

Şi blînd s-abate-un vînt, trezit e umbrarul tot şi-n dulce larmă
Se clatină crengile, iar umbra se clatină şi ea, se farmă,
Şi-n luminiş de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate
Nu mai cunoşti de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.

Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu ştiu ce mi-i dor.. pe-aproape
Parc-au trecut un pas, o şoaptă, uşor ca zgomotul pe ape
De vîsle-ntîrziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul
Bătăilor pripit de aripi ce-şi lasă pe adîncuri zborul.” »
(Farmec de noapte)

 

Dimitrie Anghel s-a născut la la 16 iulie 1872, la Corneşti , în Iaşi . Al treilea fiu al lui Dimitrie Anghel (aromân de origine, deputat liberar, arendaş şi moşier, este cel care a introdus “plugul cu abur” si cultura în ţara noastră, scăpătat în ultima parte a vieţii) şi al greoaicei Erifilia . Urmează şcoala primară la Institutul din Caracas, apoi liceul pedagogic condus de Al. Lambrior. În 1887, poetul se legase de timpuriu de mişcarea socialistă , frecventase cenaclul lui Neculai Beldiceanu, era prezent în publicistică : “Adevărul literar”, “Lumea nouă”, “Viaţa”, “Povestea vorbei”, “Literatură şi arta romana”, “Pagini literare”, “Viaţa literară şi artistică”, “Viaţa Românească”, “Revista democraţiei sociale”, “Ramuri”, “Flacăra”, “Rampa” etc ) . În anul 1889 abandonează cursurile începute la Institutele Unite şi la Gimnaziul “Alexandru cel Bun” din Iaşi. Din această perioadă datează un caiet de versuri de factură eminesciană, din care Gherea îi publică două poezii în “Contemporanul“. În anii ce urmează călătoreşte mult, întâi în Italia (unde ia cu sine pe poetul Ion Păun-Pincio), apoi, la Paris (unde s-a aflat la studii, împreună cu fraţii săi), în Italia, Elveţia, Spania şi Franţa.

 

«Tăcere-i şi mergem cu faţa spre lună…
S-aud zurgălăii în noapte cum sună,
Merg spornic rotaşii şi-o clipă mă sperii,
Văzînd pe de lături cum fug prăştierii
De umbra lor însăşi goniţi în buiastru…
Pe-alocurea drumul se face albastru
Cînd scapă subt dealuri şi luna s-ascunde,
Un miros de floare de cine ştie unde
Ne-ajunge pe cale şi-n urmă rămîne…
— “E-o vrajă trimeasă de-o fată, stăpîne,
E-o vrajă”, îngînă zîmbind vezeteul,
Şi murgii acum păşesc mai cu greul,
Şi vorbele noastre, prietene bune,
Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune
Că fieştecare din noi îşi dă seamă
Că-n urma trăsurei ceva se distramă,
Şi-aceea nu-i drumul, ci-i biata viaţă;
Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeaţă,
Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul
Ce-l ia pretutindeni cu el călătorul,
Oriunde s-ar duce şi-ar vrea ca să scape,
Subt naltele ceruri pe vastele ape… »
(Călătorii)

 

În 1902 , fără titluri de studii, revine în ţară. Din acest an colaborează la “Sămănătorul”. În 1903, debutează în volumul cu “Traduceri din Paul Verlaine” (în colaborare cu St. O. Iosif). În 1905 îi apare primul volum original de poezii, “În grădină”.
În 1906-1907 îndeplineşte funcţii administrative în Dobrogea. În 1906-1908 ajunge membru în redacţia Semănătorului şi, după retragerea lui Iorga, chiar în comitetul ei de redacţie. În 1907 scrie, în colaborare cu St. O. Iosif, teatru poetic “Legenda funigeilor”. Scrie “Cometa“. În 1909 îi apare “Fantazii”. Scrie poemul istoric “Carmen saeculare”.

 

«Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde …
Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!
Râd în grămadă: flori de nalbă şi albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint,

Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia:
Pe faţa ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia
Seninului de zare strânsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mâhnirile şi plânge norocul zilelor de vară.

Atâtea amintiri uitate cad abăute de-o mireasmă:
Parcă-mi arunc-o floare roşă o mână albă de fantasmă,
Ş-un chip bălan lâng-o fereastră răsare-n fulger şi se strânge …
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de sânge.

Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint
Îmi surâdeau cu drag, cum râde lumina-n foi de mărgărint,
Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale …
Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale!»
( În grădină)

 

În 1909-1910 editează împreună cu Mihail Sadoveanu, St. O. Iosif şi Ilarie Chendi, revista “Cumpăna”.
În 1910 scrie proza “Cireşul lui Lucullus”, “Portrete” şi creează, împreună cu poetul ardelean, pseudonimul de succes “Anghel Mirea“, sau traduce din Ibsen, Dumas, Fr. Halm, Theodore de Banville; colaborează şi cu Leon Feraru, Victor Eftimiu sau I. Minulescu. Aceeaşi fire atrasă de boemă sau aventură, explică şi legătura sentimentală cu Natalia Negru, soţia lui Iosif. Căsnicia ce urmează e întretăiată de crize de gelozie.
În 1911 este inspector la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, după ce fusese o vreme referent la Casa Şcoalelor. Apare “Povestea celor necăjiţi”, “Fantome”.
În 1912 apare “Oglinda fermecată” şi “Triumful vieţii”.
În 1913 apare “Steluţa”.
Temperament impulsiv, înclinat spre extreme, Anghel este însă, în acelaşi timp, tentat să cultive prietenia literară.
În 1914 după o scenă de gelozie, Anghel îşi răneşte soţia şi încearcă apoi să se sinucidă. Câteva săptămâni mai târziu, la 13 noiembrie, moare.

 

«Miroasă iarba pătulită a sinziană ş-a sulcină,
Miroasă dulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre;
Şi-n mine, cînd e întunerec şi cînd se face iar lumină,
Ca-ntr-o odaie-n care-apune ori bate soarele-n ferestre.

În depărtări s-afundă zarea cu năluciri de munţi în cladă,
Şi vîntu-i bălsămat şi dînsul ca o năframă cînd o scuturi;
Purcede-un cînt din creangă-n creangă ş-un susur blînd din mladă-n mladă,
Pe unde trece el pe gînduri urmat de-alaiul lui de fluturi.

Tu dormi sub paza unei feregi, ferega, mişcat-alene,
Pe somnul tău ş-alintă-n aer gingaşa ei apărătoare.
La vîrsta ta tihnit e somnul, şi ochii-adorm curînd sub gene
Cînd are cine să le-nchidă pleoapele c-o sărutare.

Tu dormi, şi eu visez pe gînduri, că trec şi zilele de vară
Şi că la anul, poate, fruntea ce-acum aşa de blînd ţi-o razimi
De braţul meu, n-o s-o mai razimi, şi gîndul ăsta mă omoară,
Că drag mi-i sînul tău cel dulce şi alb ca miezul unei azimi…

Cu iarba ne-a crescut amorul, şi cade-acum cu ea sub coasă !
Ah ! gînd mîhnit, ce vrei tu? Spune — Nu vezi c-afară e lumină
Şi că-şi deschide draga ochii ca două flori de somnoroasă,
Ş-aruncă-n mine cu mănunchiuri de sinziană şi sulcină?»
( Dragoste)

 Argumentul biografic este probabil punctul de plecare cel mai tentant şi mai stimulator al unei interpretări a lui Anghel. Poetul străbate, aparent, prin toate gesturile vieţii sale publice şi sentimentale, un destin a cărui comentare ar putea sugera o trăire în tipare romantice. Ostilitatea faţă de prezenţa dominatoare a tatălui a indicat unor comentatori similitudini cu situaţia, devenită emblematică, a lui Kafka; boema pariziană şi cea întreţinută intermitent în ţară conturează existenţa poetului în termenii unei vieţi subordonate integral unui ideal de artă, în timp ce episodul, oricum tragic, al sinuciderii, cu tot cortegiul de fapte însoţitoare, configurează parcurgerea unei drame ce are, din nou, conotaţii romantice. În realitate, se cuvine să discernem în aparenţă unitate boemă a vieţii lui Anghel, un set de contradicţii cu fundamente atât în temperamentul agitat şi neliniştit al poetului, cât şi în situaţia sa literară obiectivă. Reluând faptele şi renunţând la speculaţie, putem vedea în biografia sa, mai degrabă, o reală (deşi disimulată) spaimă de mediocritate, care, fatal, se dovedeşte a fi fost întemeiată cel puţin până la un punct.

 ”Poet al florilor”, cum l-a numit Nicolae Iorga, Anghel a cântat , în poeziile din primul să volum, “În grădina”, nu numai florile rare, «boiereşti», «scumpe», cum pe nedrept i s-a reproşat, ci şi florile modeste de câmp ( alături de trandafiri, garoafe, narcise, crizanteme, şi sânziene, lăcrămioare, gherghine, bujori, măgherani, brânduşe, stânjenei, lăcrămioare, bujori, măgherani, brânduşe, stânjenei şi multe altele).

Volumul ” În grădina” este un adevărat poem floral , un poem al miresmelor îndeosebi, poetul abandonându-se parcă unei încântătoare  simfonii de parfumuri, unei beţii olfactive ameţitoare. Anghel, nu se mulţumeşte să cânte doar frumuseţea florilor sale preferate. El caută în natură şi corespondenţe, personifică florile, urmăreşte să sugereze cu ajutorul acestora idei generale, să ofere simboluri. Astfel, «măgheranii» sunt asemenea acelor oameni umili, care «n-au nimic să poată ademeni o fată», iar gherghina are dispreţul distant al reginei care piere în toamna ce coseşte florile, fără să se-ncline, «rece şi nepăsătoare» . Aşa cum remarca şi George Călinescu , Anghel are o puternică sensibilitate olfactivă. Miresmele dulci îmbiind la somn sunt evocate odată cu atmosfera melancoliei : «Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde» ( În grădină). Dar la Dimitrie Anghel senzaţiile olfactive nu sunt autonome ca la unii poeţi occidentali. De aceea, versul următor defineşte tonul uman al inspiraţiei : « Ce iertător şi bun ţi-i gândul, în preajma florilor plăpânde!».

Florile lui Anghel primesc proiecţia simţirii omeneşti. Ele se bucură, se întristează, se îndrăgostesc unele de altele, suferă şi mor după ce au convieţuit.  Miresmele sunt înzestrate cu darul de a pune în mişcare amintirile.

Bogata personalitate artistică a lui Dimitrie Anghel s-a proiectat şi sub un alt aspect în literatura noastră : verva umoristică, ironia fină, atitudinea mucalită şi adesea zeflemitoare cu care trecea el în revistă diferitele aspecte ale vieţii. Aceasta este mai ales partea care îi revine la cele două volume de poezii intitulate ” Caleidoscopul lui A. Mirea”, scrise în colaborare cu Ştefan Octavian Iosif, un adevărat caleidoscop social, în care lirismul cel mai prestigios şi verva scânteietoare se învecinează cu cronica rimată nepretenţioasă şi în care strălucesc asociaţiile cele mai neprevăzute, alături de umorul cel mai sănătos, fantezia abundentă alături de feericul sclipitor, într-un necurmat de rime extraordinare, de neologisme dintre cele mai îndrăzneţe.

O contribuţie dintre cele mai bogate are Dimitrie Anghel la evoluţia prozei noastre artistice prin poeme, portretele, amintirile şi pamfletele sale din “Fantome”, “Oglinda fermecată”, “Spovedania unui orb”, “Sunt lacrimae rerum”, “Kermesa”, “Agora modernă”, “Arcă lui Noe”. Nicolae Iorga l-a numit pentru aceste scrieri şi altele încă ” unul din marii virtuoşi ai prozei româneşti”, iar Tudor Vianu, referindu-se la predilecţia lui Anghel pentru «patosul tradiţional al naturii» şi pentru «obsesia sentimentelor stranii», la «talentul cu care a întrebuinţat neologismul», vedea în contribuţia lui Anghel în acest domeniu o «piatra de hotar în dezvoltarea stilistică a prozei mai noi».

 

«Sunt singură, şi casa o am pe-un vîrf de stîncă
Şi ca să-mi uit urîtul visez lîngă ferestre…
Ce mici şi ce sărace-s splendorile terestre
Pe lîng-acele-ascunse în marea mea adîncă.

Semiramida însăşi, de-ar fi putut să ştie
Ce mîndră e o lume de alge plutitoare,
Şi-ar fi sădit desigur grădinile în mare,
Şi-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăţie.

I-ar fi părut cunună de vicleim, cununa
Purtată-n naltul frunţii, şi c-un surîs pe buze
Ar fi zvîrlit-o-n valuri, ca să-şi aleagă una
Urzită-n curcubeie de mîndrele meduze.

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină,
S-o ieie şi s-o plimbe, cînd noaptea stă să-nceapă,
S-o plimbe, şi să-şi joace coloanele de apă,
S-arate-n aer calea urmată de regină.

Şi-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii
Şi stelele de mare, şi mii de lampioane
Ar fi aprins pe ape şi-n aer noctilucii,
Ca-n timpul unei mîndre serbări veneţiane.

Iar eu aş fi urmat-o în calea-i triumfală,
Şi-n loc să stau ca astăzi visînd lîngă ferestre,
Ca să rămîie pildă micimilor terestre,
I-aş fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală»
(Visul sepiei)

Fantazii (1909) nu mai are aceeaşi unitate de ton şi atmosferă, dar Anghel se demonstrează acum nu numai un “poet al florilor” sau un fin observator de detalii: ecourile lecturilor romantice şi simboliste, amintirea călătoriilor sau a boemei pariziene, hrănite cu toate miturile decadentismului poetic, se topesc aici într-o poezie a peisajului marin, a motivelor aspiraţiei spre absolut (Narcis Alesul).

“Fantezismul”, în care poetul a fost încadrat adesea, presupune o puternică facultate imaginativă, trăind din propriile sale plăsmuiri. Poetul închipuie case albe din nord sau marine limpezi şi transparente, glosează, sensibil la detaliu, pe marginea unui sentiment sau a unei amintiri, este capabil de ironie subţire, clamează mereu căutarea “formei desăvârşite şi eterne”, trăieşte prin şi pentru poezie. În “Fantazii “ coexista, de fapt, un romantic şi un decadent, ceea ce conferă scrisului lui Anghel valoarea unui moment de tranziţie între epoci şi de anunţare a poeziei “moderne” (faţă de care s-a dovedit totuşi surprinzător de nereceptiv).

 

«Atîtea flori şi nu sînt două să-mbrace la un fel vestminte…
Cîţi ochi frumoşi nu-şi pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
Şi cîtă purpură şi aur pentr-o hlamidă-mpărătească,
Cînd de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească.

Atîtea flori — dar azi, pe cine îl mai opreşte-n drum o floare ?
Făr’ de ghirlănzi de roze-odată, nu era zi de sărbătoare,
Şi-un zid încununat de-acante, de crengi de dafini şi liane,
Spunea la trecători splendoarea şi faima unei curtezane.

Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină,
Un fir de romăniţă rîde atît de dulce pe-o ruină:
Căci toate au un grai pe lume şi florile îl au şi ele…
Ce ochi nu se-ntrista alt’dată de jalea unei asfodele ?

Şi care gură poate face mărturisiri de-amor mai bine ?
Leandru a trecut o mare ca să ajungă pîn’ la tine,
O, Hero, vergină duioasă, şi toate-aceste pentr-o floare…
Ferice-i cine poate strînge mănunchiul de nemuritoare !

Plecaţi pe faţa lor blajină, călind o formă ideală,
Cîţi n-au trecut pe-aceeaşi poartă, dar s-au întors cu faţa pală
Şi cu privirile pierdute, zvîrlind cu gestul Ofeliei
Comoara florilor culese în cîmpul trist al nebuniei…

Dar cine poate, învestminte-şi gîndirile-n odăjdii sfinte,
Ca florile de felurite să-i fie-a graiului vestminte,
Ş-adorm-apoi — căci mor imperii şi cad cununele de aur:
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur. »
(Tovarăşilor mei)

 

A existat o poveste cam ciudată între el, Şt.O Iosif şi Natalia Negru, pentru care Anghel s-a cam “sinucis un pic”. Era extrem de gelos şi posesiv Dimitrie Anghel, poetul damnat «al florilor».
Sensibilul scriitor era de o gelozie sălbatică, murind în urma unei tentative de  sinucidere după ce-şi împuşcase soţia. „Femeia fatală“, Natalia Negru, a stat la originea morţii a doi importanţi scriitori români:  poeţii  Şt.O. Iosif şi Dimitrie Anghel, legaţi până la un punct de o frumoasă prietenie.

Autor de extracţie parnasiană şi simbolistă, poet şi prozator înzestrat, cu o voce artistică unică în epocă şi în ansamblul literaturii române, Dimitrie Anghel era, în acelaşi timp, posesor al unui caracter extraordinar de dificil, trăind momente de gelozie feroce şi de umilinţă erotică extremă. Povara acestei sensibilităţi excesive l-a făcut să distrugă prietenia – foarte fertilă din punct de vedere literar – care-l lega de un alt scriitor talentat, Şt.O. Iosif, şi să devină protagonistul uneia dintre cele mai sordide drame erotice din istoria literaturii române – din cele care fac, în prezent, deliciul cititorilor de tabloide -, istorie de alcov care avea să-i fie fatală, la doar 42 de ani. Anghel a împuş­cat-o pe femeia care-l obseda, pe numele ei Natalia Negru, şi, crezând că a ucis-o, şi-a tras un glonţ în inimă. Se va stinge peste alte două săptămâni, în urma infecţiei rănii pe care singur şi-o provocase. Natalia Negru va supravieţui până în anul 1962, la vârsta de 80 de ani.

Caracterul scriitorului este descris cel mai bine de cuvintele lui G. Călinescu: „Cine priveşte faţa lui Anghel înţelege aceste furori orientale: ochii migdalaţi, blânzi şi fini, însă străvezii, exaltaţi, faţa inverosibil de prelungă, de hidalgo, greco-spaniolă ca fizionomiile fanatice ale lui El Greco. El e de o gelozie arabă şi la simpla impresie că o recenzentă n-a cruţat literatura nevestei aruncă furibund ocara, tot din lumea florilor, «vâzdoagă». Lovea femeia cu o floare. Oricâte vini s-ar pune în sarcina femeii, este vădit că fanaticul erotic ce furase soţia prietenului fără apărare nu era un om comod. O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să meargă nicăieri, nici să primească pe nimeni; provoca lumea la duel”.

Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel se cunoscuseră şi împrieteniseră la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Şi-au luat un pseudonim – A. Mirea – sub care au început să publice lucrări originale şi numeroase traduceri, printre care „Caleidoscopul lui A. Mirea”, volum apărut în 1908. Din păcate au iubit aceeaşi femeie, pe poeta şi prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în 1904 cu Şt.O. Iosif, cu care a avut o fiică, numită Corina. În 1910 relaţiile dintre soţi se răcesc şi, în 1911, cei doi divorţează.

„Steo a dezamăgit iluziile mele de la început. Întârzia mereu seara, uneori până dimineaţa. Vestimentar era foarte neglijent. Câştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse. Eu trebuia să procur câte un ban, de multe ori cerând tatii, ceea ce îmi era teribil de jenant”, avea să mărturisească Natalia peste ani. În schimb, Dimitrie Anghel, spunea ea, era „volubil şi picant, acidulat ca o şampanie”. Încet-încet, Anghel se insinuează în viaţa Nataliei, cu care se va căsători în acelaşi an în care ea divorţează de Iosif. Acesta din urmă va muri în spital doi ani mai târziu, la 22 iunie 1913, se pare suferind de „boala lui Eminescu”.

 

«Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă,
O, draga mea… Şi dacă viaţa nu se curmă
Ci stăruieşte încă închisă în morminte,
Atuncea şi acolo ne vom aduce aminte !

Inertă de-ar sta mîna pe veci, şi gura mută,
Ca două negre peşteri ce-arar, îşi împrumută
Ecoul fără voie şi cînta în furtună,
A noastre două inimi cînta-vor împreună.

De nu va vrea ce-i nobil în noi şi ce-i lumină
Să-şi amintească, totuşi, aceea ce-a fost tină
Va tremura, căci pururi argila modelată,
Păstrează urma mînei de care-a fost sculptată.

Oricum, pînă la capăt aminte ne-om aduce,
Şi oricît de departe destinele ne-or duce,
Mereu şi pretutindeni, oricînd şi orişiunde,
Cînd mi-oi suna eu lanţul, al tău îmi va răspunde !»
(Puterea amintirii)

Drama de la Tecucel

Căsătoria cu Anghel avea să se transforme într-un coşmar. Scenele de gelozie dintre cei doi erau frecvente. În dimineaţa zilei de 27 octombrie 1914, după o ceartă prelungită o zi şi o noapte, pornită de la un incident minor, Dimitrie Anghel, aflat într-o criză de anxietate extremă, se împuşcă în piept, după ce trăsese un foc care a rănit-o pe Natalia. Drama are loc în locuinţa lor de la Tecucel. Se pare că Dimitrie Anghel a încercat doar s-o sperie pe soţia sa şi a tras spre fereastră.

Glonţul loveşte rama unui pat de fier şi ricoşează în fesa soţiei sale. În ceea ce-l priveşte pe Anghel, acesta nu moare pe loc. După două săptămâni de stat în spital, la Iaşi, îngrijit de fratele său, doctorul Paul Anghel, se stinge din cauza septicemiei, la 13 noiembrie 1914. Fiica Nataliei şi a lui Şt. O. Iosif, Corina, va muri la 11 ani, lovită de o schijă în urma bombardamentului executat de un zeppelin german asupra Bucureştiului, la 13 septembrie 1916. Natalia Negru moare la 2 septembrie 1962, la Tecuci, la aproape 80 de ani.

“Fanaticul erotic ce furase soţia prietenului fără apărare nu era un om comod. O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să meargă nicăieri, nici să primească pe nimeni; provoca lumea la duel.” G. Călinescu – istoric literar.

 

 

«Plin de dezgust pentru lumea aceasta banală şi tristă,
Tainic Himerii i-am spus: – „Du-mă pe celalt ţărm !

Du-mă-într-o lume mai bună în care să nu fie oameni,
Căci între mine şi ei nu e nimic obştesc.

Tot ce-i încîntă şi-i doare pe ei mă revoltă pe mine:
Toate le vede întors ochiul meu, altfel făcut.

Spre a-i putea îndura şi spre-a fi îndurat printre dînşii,
Trec ca o mască prin bal, vesel cu lacrămi în ochi…”

Iute, Himera şi-a-ntins atunci aripele-albastre:
Cerul deasupra-mi scădea tot mai îngust şi mai mic.

Tot mai departe de cer coboram ca o piatră-n cădere
Şi ca un ochi luminos soarele-abia-l mai zăream,

Tot mai departe apoi, scînteia ca un fulg de jeratec:
Inima-n piept mi s-a strîns cînd păn’şi fulgul s-a strîns.

Dară pe celalt tărîm cînd ochiul meu orb se deprinse
Cu întunericul său plin de fantastice lucruri,

Scumpe comori am cules din adîncuri de nimeni umblate;
Scufundător fericit nu mai ştiam ce s-aleg.

Nimeni pe lume n-avea bogăţii mai imense ca mine,
Totuşi sărac mă simţeam, cui să le dau neavînd.

Şi mă cuprinse atunci o milă adîncă de oameni
Şi lăcrimînd m-am gîndit: oricum să fie,-mi sunt fraţi !

Fără să vreau mă învinse iar dorul de cerul albastru
Şi m-am rugat în genunchi: – „Du-mă, Himeră,-napoi !”

Greu încărcat din belşugul comorii găsite acolo,
M-am avîntat cătră cer, nerăbdător să-l revăd.

Tot mai greoaie vîsleau aripele-albastre-a’ Himerii,
Pîn’ ce-am văzut răsărind fulgul de jar la zenit,

Tot mai aproape de cer mă-nălţa cu aripele-n cruce;
Fulgul de jar se schimbă iarăşi în ochi luminos,

Împrejmuit de pleoapa albastră a bolţii celeste;
Iar eu pluteam fericit tot mai setos de senin…

Miros de floare acum străbătea aromind pîn’ la mine,
Şi-n depărtare-auzeam dulcele glas omenesc.

Grele aripele însă deodată stătură inerte
Şi cătră mine şi-a-ntors Pajura ciocul flămînd:

Astfel o clipă-am rămas plutitor între două prăpăstii,
Ameninţat să recad dacă nu am ce-i jertfi:

Inima mea mi-o cerea ca să poată zbura mai departe !
Fără să preget atunci, dornic de fraţii pierduţi,

Plină de sînge i-am dat-o, zicîndu-i: – „Porneşte-nainte !”

…O, de ştiam ce jertfesc, pentru cine-adunasem eu daruri
Aş fi rămas fericit singur pe celalt tărîm !

Inima mea mi-am pierdut-o pe veci şi-n zadar am jertfit-o:
Spuneţi de nu e păcat, prieteni, de-atîtea comori !»
(Himera)

«Ce stranii lucruri dorm în suflet şi cum nu uită el nimică
Din cîte le închizi într-însul, ca într-o urnă funerară;
E iarnă azi şi, fără voie, eu văd o zi de primăvară;
Şi mă simt iarăşi lîngă tine, pierduta, dulcea mea amică…

În casa toată urcă pacea unei vieţi întemeiate.
Şi la un ceas, un ram apare pe zidul alb, deasupra noastră,
Şi nu-i un ram cu adevărul, ci numai umbra lui albastră,
Pe care-o mînă nevăzută îl leagănă-n mişcări ritmate.

Şi-acuma preajma-ncepe-un cîntec, şi-ncet pe ramura-nclinată
Vîslind cu aripile-n cruce, se lasă două păsărele,
Şi nu ştiu gura lor de umbră ce-au pus atuncea dragei mele,
Dar ştiu că clipa asta dulce n-am mai uitat-o niciodată…

La depărtări şi pretutindeni, se face iarăşi primăvară,
Şi dulcea fantasmagorie a umbrelor ce-au fost s-aşază
Pe zidul alb, ca şi atuncea, în liniştitul ceas de-amează,
În care ne-am iubit o clipă supt ramura imaginară.»
 (Umbre)

OPERA

În grădină, poem, Bucureşti 1905,
Legenda funigeilor, poem dramatic în trei acte, Iaşi, 1907 (ed. nouă, Bucureşti, 1909, în colab. cu St. O. Iosif);
Cometa, comedie în trei acte în versuri, Bucureşti, 1908 (ed. ÎI, 1912, în colab. cu St. O. Iosif);
Caleidoscopul lui ANGHEL Mirea, Bucureşti, I, 1908; ÎI, 1910 (în colab. cu St. O. Iosif);
Carmen saeculare, poem istoric în două părţi, Bucureşti, 1909 (în colab. cu St. O. Iosif; ed. ÎI, 1929);
Fantazii, Bucureşti, 1909; Cireşul lui Lucullus, proză, Bucureşti, 1910 (în colab. cu St. O. Iosif);
Povestea celor necăjiţi, fantazii şi portrete, Bucureşti, 1911;
Fantome, Bucureşti, 1911;
Le cerisier de Lucullus, Paris, 1911-1912;
Oglinda fermecată, fantazii, Bucureşti, 1912;
Triumful vieţii, fantazii şi portrete, Bucureşti, 1912;
Steluţa, fantazii şi paradoxe, Bucureşti, 1913;
Războiul, prolog în versuri, Bucureşti, 1913 (în colab. cu Victor Eftimiu);
Poezii. Opere complete, ed. de C. D. Anghel, Bucureşti, 1922;
Proza. Opere complete, ed. de C. D. Anghel, Bucureşti, 1924;
Poezii, ed. îngrijită, bibliografie şi pref. de D. Murarasu, Bucureşti, 1946;
Caleidoscopul lui ANGHEL Mirea, ed. îngrijită, cuvânt înainte şi bibliografie de M. Dragomirescu, Bucureşti, 1956 (ed. ÎI, 1957); Poezii şi proză, ed. îngrijită şi note bibliografice de M. Dragomirescu, cuvânt înainte de V. Rapeanu, Bucureşti, 1957;
În grădină, poezii şi proză, ed. îngrijită de ANGHEL Rusu, pref., tabelul bibliografic, temele de Margareta Iordan, Bucureşti, 1963; Poezii, originale, trad. şi opere în colaborare [], ed., pref., tabelul cronologic, nota asupra ed., bibliografie de M. I. Dragomirescu, Bucureşti, 1968;
Corespondenţa, St. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Natalia Negru, M. Sadoveanu, N. Iorga, C. Sandu-Aldea, Virgil Cioflec, Ilarie Chendi, ed. îngrijită, note şi cuvânt înainte de H. Oprescu, Bucureşti, 1969;
Poezii şi proză, text stabilit de M. I. Dragomirescu, Bucureşti, 1972;
Caleidoscopul lui ANGHEL Mirea, ed. îngrijită, pref., tabel cronologic şi note de I. Roman, Bucureşti, 1974;
Proză, text îngrijit, pref. şi tabel cronologic de M. I. Dragomirescu, Bucureşti, 1975;
Cireşul lui Lucullus, ed. îngrijită şi note de I. Roman, Bucureşti, 1976;
Versuri şi proză, ed. îngrijită, pref. şi tabel cronologic de E. Marinescu, Bucureşti, 1978 (ed. ÎI, 1989);
Legenda funigeilor, poem dramatic în trei acte, ilustraţii de Adriana Mihăilescu, Bucureşti, 1981;
D. Anghel şi St. O. Iosif, Scrieri I-II, ed. îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de I. Roman, Bucureşti, 1982;
Oglinda fermecată. Poezii şi proză, postfaţa şi bibliografie de V. Atanasiu, Bucureşti, 1983.
Traduceri. Din Paul Verlaine, Bucureşti, 1903 (în colab. cu St. O. Iosif);
Henric Ibsen, Poezii, Bucureşti, 1906 (trad. în colab. cu St. O. Iosif);
R. de Flers şi G. ANGHEL Caillavet, Amorul veghează, Bucureşti, [1909];
Al. Dumas-tatal, Strigoiul Carpaţilor, Bucureşti, 1909 (trad. în colab. cu St. O. Iosif);
Fr. Halm, Camoens, poem dramatic într-un act, Bucureşti, 1910 (trad. în colab. cu St. O. Iosif);
Th. de Banville, Gringoire, comedie într-un act, Bucureşti, 1910 (trad. în colab. cu St. O. Iosif);
Oscar Wilde, Pescarul şi sufletul său, cu un studiu asupra lui Oscar Wilde, de C. Stere, Bucureşti, 1911 (ed. ÎI, 1915);
La Fontaine, Fabule, Bucureşti, 1929 (trad. în colab. cu St. O. Iosif);
Victor Hugo, Albert Samain, Charles Guerin, Henri Bataille, Henri de Regnier, tălmăciţi în limba românească de D. Anghel şi I. Minulescu, Bucureşti, 1935.

BIBLIOGRAFIE

E. Lovinescu, Critice, Poezia Nouă, Buc., 1923
E. Lovinescu, Istoria Literaturii Române Contemporane, Buc., 1937
G. Călinescu, Istoria Literaturii Române, Buc, 2001
Literatura Română, Manual pentru clasa a XI-a, Buc., 1977

Valoarea muzicală a prozei lui Anghel rezidă mai cu seamă în timbrul interior, în atmosfera de taină pe care scriitorul ştie să o creeze, în decorurile de vis, în elementele investite cu un fel de putere magică, reuşind să realizeze emoţia cea mai comunicativă.

Dimitrie Anghel moare la 13 noiembrie 1914, Iaşi .

«De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii.
O fantazie uriaşă le-a dat un strai la fiecare,
Şi fete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai frumoase rochii.

Pe crin l-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească
Să poată-mpărăţi cu fală norodu-i de mironosiţe,
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească,
Iar râsul fărâmat prin lume l-a nins pe foi de romăniţe.

Sfiala care urcă-n faţa fecioarelor când vine-amorul,
Şi toată jalea şi netihna acelora ce-aşteaptă mirii,
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul
Le-a pus pe-un ram, şi-atuncea lumea s-a-mbogăţit cu trandafirii.

La fiecare pas te-aşteaptă câte-o minune, – ici scânteie
Ca un rubin o ghinţiană, colo un stânjinel se joacă…
Slavă aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie,
Şi a ştiut să ţese nalbei un cuib din tort de promoroacă!

Slavă! căci tristă-ar fi fost viaţa, şi-ntunecat pe veci pământul,
De n-ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte?
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul,
Şi cu ce dar ţi-aş da azi ţie ca să-ţi aduci de mine-aminte!»
(Florile)

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: