«Oaia năzdrăvană

La Picior-de-munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin plaiuri tăcute,
De vânturi bătute,
Urcă şi scoboară
Şi drumul măsoară
Trei turme de oi,
De oi, tot ţigăi,
Cu harnici dulăi,
Ş-un mândru cioban,
Tânăr moldovean,
Cu trei dorojani,
Feciori de mocani.

Sub ploaie de munte,
Pe dealuri mărunte,
Prin crânguri tăcute,
Apa-i răcoroasă,
Frunza e umbroasă
Şi iarba pletoasă,
Apa de băut,
Frunza de şezut,
Iarba de păscut.
Foaie ş-o lalea,
Cioban, d-ajungea,
Crângul de vedea,
Stân-apropia,
Semn i se făcea
Şi-n loc se oprea:
Dulăi odihnea,
Pe gânduri cădea.
Dar, pe când şedea
De se tot gândea,
O oaie bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Nici iarbă păştea,
Nici apă nu bea,
Nici umbra-i plăcea,
Ci mereu umbla
Şi mereu zbiera.

Cioban, d-o vedea,
Lângă ea se da
Şi mi-o cerceta,
Şi mi-o întreba:
- “Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană
Cu lâna bârsană,
De trei zile-ncoace
Guriţa nu-ţi tace:
Apa rău îţi face,
Ori iarba nu-ţi place,
Ori nu-ţi vine bine
Să mai fii cu mine?”
Oiţa bârsană,
Oaie năzdrăvană,
Dacă-l auzea,
Din gură-i zicea:
- Stăpâne, stăpâne,
Stăpâne jupâne,
Drag stăpân al meu,
Dat de Dumnezeu,
Iarba mie-mi place,
Apa rău nu-mi face
Şi mult îmi e bine
Să fiu tot cu tine,
Dar gura nu-mi tace
De trei zile-ncoace
Că semn mi se face:
Că ăi dorojani,
Feciori de mocani,
Sunt trei veri primari,
Şi ei mi s-au dus,
S-au dus în ascuns
De s-au domuit
Şi mi s-au vorbit,
Şi mi s-au şoptit,
La apus de soare
Să mi te omoare,
Subt poale de munte,
Prin crânguri tăcute,
Oi când aromesc
Şi când ostenesc.

Cioban, d-auzea,
Cu oaia vorbea,
Din gură-i grăia:
- Oiţă, oiţă,
Oiţă plăviţă,
Oiţă bălană
Cu lâna bârsană,
De eşti năzdrăvană
Şi dac-ai văzut
Semn că-ţ’ s-a făcut,
Şi d-ai auzit
Cum s-au domuit,
Şi cum s-au vorbit,
Şi cum s-au şoptit
Şi trei dorojani,
Feciori de mocani,
Slugi de nouă ani,
Dacă m-or urî
Şi m-or omorî,
Vina lor o fi,
Păcatu şi-or plăti;
Iar tu, oaia mea,
Să le spui aşa
De te-or asculta:
Io, cât am trăit,
Oi am îngrijit,
Câinii am hărănit,
Pe ei i-am plătit;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Ca să mă îngroape
De stână aproape,
Oi ca să-mi privesc,
Dor să-mi potolesc;
Spre partea de luncă,
Aproape de strungă,
Strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor,
În dosul stânii
Să-mi auz câinii,
Că ei, d-or lătra,
Stăpân c-or chema;
Să le mai spui iar,
De n-o fi-n zadar,
Să le spui aşa,
De te-or asculta:
Când m-or îngropa
Şi m-or astupa,
Să-mi puie la cap
Ce mi-a fost drag,
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os,
Mult zice duios;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire;
Vânt când o sufla,
Fluier o cânta,
Oile-or sălta
Şi s-or aduna,
Câini-or auzi,
La mine-or veni,
La mine s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrămi de sânge.
Şi tu, oaia mea,
Tu dac-ăi vedea
O mândră fetiţă
Cu neagră cosiţă
Prin crânguri umblând,
Din gură cântând.
Din ochi lăcrămând,
De mine-ntrebând,
Să nu-i spui că sânt
Culcat subt pământ,
Ci că m-am tot dus,
Dus pe munte-n sus,
Prin vârfuri cărunte,
Dincolo de munte,
Căvălaş să-mi dreg,
Flori ca să-i culeg
Pentru nunta mea
Ce-o să fac cu ea.
Vorba nu sfârşea,
Dorojani venea
Şi se repezea
Şi mi-l răpunea,
Turmele să-i ia.
Iar, de-l omora,
Ei mi-l îngropa
La brâu de perdea,
‘N strunga oilor,
Jocul mieilor,
Dorul bacilor;
În dosul stânii,
Unde dorm câinii.
Ei, de-l îngropa,
La cap îi punea
Căvălaş de soc,
Mult zice cu foc;
Căvălaş de os,
Mult zice frumos;
Căvălaş cu fire,
Mult zice subţire.
Vântul când bătea,
În caval sufla,
De jale-mi cânta:
Oi că se strângea,
Câini că s-aduna,
Oile plângând,
Câinii tot lătrând,
Pe stăpân chemând.
Aşia, tot aşia,
Vremea vremuia,
Dar oaia bârsană,
Oaia năzdrăvană,
Ea se tot uita,
Şi nu mai vedea
Pe mândra fetiţă
Cu neagră cosiţă,
Prin crânguri umblând,
Din gură cântând,
De el întrebând,
Să-i spuie că-i dus,
Dus pe munte-n sus,
Dincolo de munte,
Prin vârfuri cărunte,
Căvălaş să-şi dreagă
Şi flori să-i culeagă.»

Dem Theodorescu s-a nascut la 26 octombrie 1888, Roeşti, judeţul Vâlcea. Studii de litere şi filosofie la Bucureşti. Debutează în timpul studiilor liceale la Craiova în revista „Ramuri”, cu poezie şi filosofie. Atras de jurnalistică din timpul studenţiei intră în activitatea de presă (1911). E redactor la „Dreptatea”, „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Cuvântul”.

Din 1907 datează încercarea sa în dramaturgie cu piesa într-un act Traian Traianescu-Laocoon. Mărturie a interesului său pentru teatru, stimulat şi de faptul că soţia scriitorului era actriţa Marioara Zimniceanu, stau cronicile dramatice, traducere, prelucrările. Romanul Rita Rizu, a rămas în manuscris, e inspirat din raza luminilor rampei. Gazetăria îşi imprimă stilul şi îşi impune temele în paginile prozatorului, exigent cu sinte, în romanele În cetatea idealului (1920), Sub flamura roşie (1926) şi Robul (1936), singurele volume publicate, fapt neobişnuit pentru un gazetar dedat la alt ritm al apariţiilor.

Trilogia epică a lui Theodorescu se sprijină pe credinţa că în romanul social interesează în primul rând grupul de personaje, iar nu destinele individuale. Tendinţa e de a alcătui o frescă, mărturie a epocii, nu să detalieze psihologii individuale. „Să construim din materialul viu ce-l avem la îndemână romanul românesc” – îndemna prozatorul într-un interviu consemnat de I. Valerian; „viitorul romanului psihologic, de care s-a făcut abuz, nu-l mai văd” – spunea cu exagerare partizanul modalităţii balzaciene. „Marile romane sunt reportaje de geniu” – afirma gazetarul împătimit, având la îndemână exemplul lui Zola.

Prin dedicaţia primului roman al trilogiei, Theodorescu se înscrie în tradiţia prozei de observaţie socială a lui Nicolae Filimon. Realismul critic îşi prelungeşte nevoia de satiră, în virtutea unei permanenţe a genului, într-un timp în care poetica romanului modern impusese alte căi. În cetatea idealului (1920), Sub flamura roşie (1926) şi Robul (1936) sunt deopotrivă romane ale Bucureştilor, înscriindu-se şi tematic în linia începuturilor prozei noastre preocupate de „misterele” capitalei. Primul fragment al frescei are în obiectiv ciocoii noi, ciocoii idealişti. De altfel, Theodorescu păstrează de-a lungul întregului ciclu epic dorinţa de a continua romanul ciocoilor vechi cu noile lor înfăţişări.

În cetatea idealului deschide cronica social-politică la anii neutralităţii, înfăţişând comedia francofiliei sau germanofiliei de culise. „Eroi” în frac cer, în tirade patriotarde, războiul pentru demnitatea naţiunii. Galeria de tipuri din lumea bună se completează cu fanfaroni, văduve de miniştri exercitându-şi patronajul în saloane de joi sau de vineri, poetul fără operă ascunzând o existenţă mizeră, tânăra provincială, nepoată de ministru, ajunsă în pragul căsătoriei în capitală, junele orator etc.

Frecventele scene de grup sunt prilejuite de ceaiuri mondene, conferinţe, întreceri hipice, agape studenţeşti. Sub protecţia influentei doamne Mihailidis, Titi Niculcea, urmaş al lui Dinu Păturică, îşi caută afirmarea glorioasă în politică. Sub flamura roşie restrânge pictura de moravuri, pentru a se opri la drama socialistului Vasile Stancu, gata să renunţe la credinţa sa politică pentru drumul spre înalta societate, sugerat de idila cu Roxane Mischianu.

În Robul ascensiunea politică a lui Obogea, „forţă a întunericului politic”, ideolog improvizat, fără altă ţintă decât pricopseala, are în umbră pe docilul Niculin, redus la gradul de simplu instrument; inteligenţa acestuia se adaptează comenzilor de discursuri şi articole de gazetă ale patronului incult, devenind misterios orator şi autor de doctrină. Lipsit altfel de şanse, din „nevoia de a se ascunde”, secretarul particular facilitează sechestrul propriei persoane, condamnându-se la anonimat.

Afirmaţia că Theodorescu redacta repede, neglijent, gazetăreşte, trebuie fără ezitare revizuită. Caz rar, romancierul era cu totul deosebit în acurateţea scrisului de un gazetar obişnuit. Conştiinţa sa artistică nu admitea diminuarea artei: „În mine simt – îi declara lui I. Valerian – manifestându-se curios cele două dispoziţii: la redacţie nu am putut face niciodată literatură, iar acasă mi-a fost întotdeauna imposibil să scriu vreun articol de ziar. Zilnicul exerciţiu la ziar, departe de a-i strica scriitorului, îl face mai pretenţios cu stilul său şi mai apt pentru marile înfăptuiri ale artei, care se cristalizează în substratul preocupărilor cotidiene”.

Opera literară
În cetatea idealului, roman, Bucureşti, 1920;
Sub flamura roşie, roman, Bucureşti, 1926;
Robul, roman, Bucureşti, 1936;
În cetatea idealului, ediţie îngrijită şi prefaţată de S.P. Dan, Bucureşti, 1972.

Traduceri
Lope de Vega, Castiliana, comedie în opt tablouri (prelucrare), Bucureşti, 1942;
Victorien Sardou, Fedora, dramă în patru acte, Bucureşti, 1944.

Se stinge la 11 aprilie 1946, Bucureşti

Surse:
poezii.iis.ro
enciclopediaromaniei.ro
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache