«Înserare

stingîndu-se
rămîn
numai
miresme

strune
neatinse

ca sufletul
aproape »

Daniel Turcea s-a născut la 22 iulie 1945, Târgu Jiu. Fiul lui Gheorghe Turcea şi al Mariei. Liceul la Piteşti (1957-1963); absolvent al Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din Capitală (1968). Debutează în revista „Amfiteatru” cu poezii (1966), colaborând apoi şi la „România literară”, „Luceafărul”, „Argeş” etc. În timpul vieţii i-au apărut volumul Entropia (1970) şi Epifania (1978); postum, culegerea Entropia (1982), reunind poeziile edite şi inedite.

Prima fază a creaţiei lui Turcea e supusă atracţiei concretului, care e permanent dilatat, exaltat şi amănunţit în arabescuri sufocante, acoperind pagina cu o luxurianţă metaforică, în acest climat al materiei dureros jubilante, autorul Entropiei (1970) se dezvăluie drept un dionisiac stilizat. Imaginile apar nerăbdătoare a se produce, lucrătura versului e deasă prin migala scriitorii, impresia fiind de aglomeraţie biologică, de colonie stufoasă a unor microorganisme stăpânite de un mare dinamism. Aspiraţia poetului e spre un proteism exasperant, sustras logicii.

«Izbăvire

mic cearcăn
al marii-ncercuiri, o picătură
ce se prelinge înapoi în chipul apei
în urma setei
în adînc »

Religia poetului, la această treaptă, e metamorfoza, „cameleonismul” ingenuu, eteric: „chiar dacă tot ţi s-ar deschide, să ştii / adevărul este fiecare / din feţele lui, Cameleon / Adevărul este lumea pe care / Tu o parcurgi / şi numai tu o parcurgi / pentru că în preajma ta lucrurile se schimbă…” (Splendorile Cameleonului). Angajat în pluralismul înfăţişărilor, el se simte solidar cu universul sensibil, într-o manieră halucinant concretă, utilizând reziduurile unei cosmogonii reduse la simţuri: „poate că suntem vii dar obiecte / fragmente emigrând în fragmente / sub umbra vieţii pe stinse plante / ca şi cum te-ai umple de degete / toate cu multiple întrebuinţări / de apă, de lună, de ţări” (Poem didactic).

Căutând a epuiza existenţa în cât mai multe registre, o sugerează cu o insistenţă şi cu un fior care capătă un tâlc premonitoriu. Această agitaţie între civilizaţii, timpuri, continente şi doctrine ne instruieşte asupra dorinţei sale de a arde etapele, de a realiza latenţele integrării în contingent. Poetul vrea să trăiască intensiv, printr-o revărsare într-o geografie inverificabilă, pestriţă, cu note grave, dar şi bufe, şi într-o epocă sintetică întrunind posibilităţile prezentului, trecutului şi viitorului, străbătută de o babilonică rumoare, ca spre a pecetlui balcanismul său congenital. Evitând abstracţiunea spiritului pur, autorul se complace în alcătuirea unui decor luxos, echivoc prin faptul că oglindeşte peisajul obiectual, dar şi pe cel lăuntric, violent deformator, combinatoriu, trădând resturile unei ambiţii demiurgice. Aerul „minor” îndelung, lucrat, al metaforelor, descoperă o conştiinţă obosită, metafizic capitulardă. Ceea ce e pierdere la treapta des-cifrării datelor conştiinţei, se relevă însă drept un câştig la treapta expresivului, printr-o încântătoare substanţialitate manieristă.

«Zen

sângele meu se desfăcu
Deasupra – o planare mai lină
aşteptând să se spargă

jos nu înţeleg cum se încâlcesc moale şi reci
forme obscure şi iată
Totul e să ardă o uşă orbitoare
totul e să treci dincolo
din afară în afară prin porii
acestor licheni ce-au iubit
vii şi mai vii încă
amurgul roşu şi stins
când se unduiau
şi vântul
avea tăceri de xilofon şi de ură
dus pe leneşa vale

Scăpare nu mai există
Nu-i decât un nesfârşit Posibil
Unde logica e să te smulgi
de sub ecuaţiile oricărei mişcări
să poţi trăi
vieţi
astfel
nenumărate»

Dacă în prima sa carte (Entropia, 1970), Turcea oferă o poetică a implicării, o dată cu Epifania (1978), prelungită şi în ciclul de postume Poeme de dragoste (în Epifania, 1982), poetica sa devine una a abstragerii. Lumea fenomenală e abandonată ca o vanitate, în numele unui principiu spiritual arzător, ce videază perceptibilul.

«Întruparea

picătura
cea din rouă
nimeni n-o vedea cum vine

numai raza
negrăită
din vechime

adâncime
pogora într-însa
rază

de departe
din vechime

ce atinge
înviază»

„În acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat!“

Aşa cum îl descriu apropiaţii, nu puţini la număr – Dumitru Ţepeneag, părintele Iustin Marchiş, Gheorghe Pantelie, Aurel Sibiceanu, Valeriu Pantazi, Cristian Ionescu – poetul era o prezenţă discretă, retrasă, un introvertit prin excelenţă. Reproducem în continuare, ca o edificare necesară asupra omului Daniel Turcea, câteva mărturii ale celor care l-au cunoscut.

Dumitru Ţepeneag, scriitor, l-a întâlnit pe Daniel Turcea în perioada studiilor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, timp în care frecventa şi cenaclul literar „Luceafarul“, prezidat de Eugen Barbu. „Mic de statură, cu mustaţa neagră şi părul uşor ondulat, Daniel era o prezenţă plăcută, discretă. Pot spune că, în acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat, fără compromis. Retragerea la Mănăstirea Cernica a reprezentat, după mine, vârful biografiei sale. Prietenia literară ce ne-a legat a luat sfârşit odată cu exilul meu la Paris, în 1972“.

„Locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire“

Valeriu Pantazi, poet şi pictor: „Mi-l aduc aminte ca pe un om introvertit, chiar morocănos, fragil, căruia îi plăcea să ia parte la discuţii, impunând oarecum prin calmul şi blândeţea sa. Fiinţă delicată, cu vorbă domoală, mai mult tăcut, cu o atitudine retrasă, aproape ştears. Aş putea spune că locul lui era, mai degrabă, într-o mănăstire. Căuta peste tot perfecţiunea. Mi-aduc aminte că m-a rugat într-o după-amiază să-l iau la Nichita acasă, să îl prezint, fapt care mi-a făcut mare plăcere, deoarece aveam să discutăm despre poezie, să facem poezie. La sfârşitul vizitei, m-a rugat stăruitor să-i vând un distih de-al meu: „Privesc în taină florile de nufăr, /Mi-aduc aminte şi încep să sufăr“.

M-am tot întrebat de ce. Aveam să aflu curând de tulburătoarea sa moarte. Frecventa, de asemenea, Clubul „A“, cenaclul de literatură unde am asistat la întâlniri cu Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Nichita Stănescu şi Virgil Mazilescu, cel din urmă prieten nedespărţit al lui Turcea. Îşi căuta libertatea interioară prin divinitate. A fost un poet în formare, care a cedat fizic, nu psihic“.

„Avea o existenţă aproape de sfinţenie“

Pictorul piteştean Gheorghe Pantelie ne-a dezvăluit prima amintire despre Turcea: „Pasiunea sa pentru geometrie, i-a fost insuflată, cel mai probabil, de mama sa, profesoară de matematică. Retras, firav, meditativ, ne privea cu înţelepciune, ne încuraja blajin. Avea o fascinaţie pentru misticism. Deşi nu ştia că va muri, se grăbea să publice «Trebuie să public cât mai repede, să aflu». Avea un timbru calm, o tristeţe întipărită pe chip, era de o rară calitate sufletească, distins, care impunea prin tăcere. Îl consider, dintre noi, apropiaţii, singurul vârf de lance în a se desprinde de materie. Chiar înainte de a se retrage la Cernica, cu certitudine o spun, avea o existenţă aproape de sfinţenie.“

Cristian Ionescu, directorul Universităţii de Arte, coleg de clasă cu Daniel Turcea, ne-a povestit despre autoportretul pe care poetul i l-a dăruit. La rândul său, domnul Ionescu i l-a înmânat părintelui Iustin Marchiş, de la Mănăstirea Stavropoleos, unde se găseşte până astăzi. „M-a impresionat figura ascetică, parcă intuind suferinţa“.

„E mult zgomot în fiinţa noastră“

Poetul Aurel Sibiceanu, care a avut ocazia să discute cu Daniel Turcea despre problemele epocii, dar şi despre dileme existenţiale, a subliniat religiozitatea acestuia, care se evidenţia atât în comportament, cât şi în vorbire. „Deşi era slăbit la trup şi la făptură, Daniel Turcea emana o stranie energie. Chiar dacă vorbea rar, puţin, aproape că tăcea cuvintele, prin nu ştiu care farmec, spunea multe. La un moment dat, într-o discuţie, a spus ca pentru sine: «E atât de aproape Adevărul!» După o tăcere apăsătoare, a continuat: «E mult zgomot în fiinţa noastră, ne lamentăm, cerem vrute şi ne-vrute, semenilor, lui Dumnezeu. Este pricina pentru care nu-l putem auzi pe Domnul.»“

Daniel Turcea a trăit puţin, dar cu mare intensitate spirituală

«Mărturisire

un tânăr, obosit acum de lipsa
de tinereţe şi de
ascultare
faceţi ce vreţi, am marturisit, El va
veni din nou şi pentru fiecare
îşi va depune mărturia Sa
eu am uitat şi frica şi tristeţea
nu mai am de străbătut
decât propria-mi umbră, înserarea
fiinţei mele, Doamne, am aflat
celor ce au sfârşit un început.»

Daniel Turcea este unul dintre cei mai mari poeţi ai literaturii creştine a secolului XX, iar poemele sale, scrise în vremuri de restrişte, în anii comunismului, când se încerca pe toate fronturile îndepărtarea credincioşilor de Biserică şi de Dumnezeu, sunt o cale tainică spre Lumina Cea Neînserata. Versurile sale nu sunt simple, ci de o mare încărcătura pravoslavnică, sunt imnuri creştine închinate Sfintei Treimi, poeme de profundă trăire mistică a învăţăturii creştine ortodoxe, după cum sublinia parintele Dumitru Staniloae în prefaţa volumului “Epifania”, predoslovie realizată în luna octombrie a anului 1991.

Moare la 28 martie 1979, Mănăstirea Cernica

Opera literară
Entropia, Bucureşti, 1970;
Epifania, Bucureşti, 1978;
Epifania, Bucureşti, 1982;
Iubire, înţelepciune fără sfârşit, poeme, prefaţă de Valeriu Cristea, Bucureşti, 1991.

«Rugăciune

I.

Rugaţi-vă
pentru mine, rugaţi-vă,
biruitorilor, fericiţilor.
rugaţi-vă în lumină
în har
şi în adevăr
să-ncep
eternitatea
ascultării lui Dumnezeu
a vieţii în Dumnezeu
a rugăciunii
iartă-mă,
Te-am căutat în petale, în chipul
cel mai frumos, am crezut
că erai
în clipa cea scrisă
Te iubesc dar prea puţin,
Dă-mi să Te iubesc
cu întreaga-mi
fiinţă!

II.

Tu
Cel care, întreg
locuieşti în mine, acum
străin mie,
lasă doar
razele Tale
să strălucească în inima mea.
învie sufletul meu
cel pustiit
cum din piatră ai izvorât apa cea vie.
Doamne,
eu sunt orbul, deschide
ochii cei din taină ai inimii,
sunt cel mai ticălos dintre oameni
- lepra păcatului acoperă sufletul meu -
Curăţeşte-mă!
Ajută necredinţei mele…

Surse:
crispedia.ro
versuri-si-creatii.ro
jurnalul.ro
ziarullumina.ro
wikipedia

Autor: Maria Dumitrache