Dan Botta, poet, eseist, traducător român
28 octombrie 2015, ora 09:30, in categoria Atelier literar
“Drumuri mediane,
Plaiuri şi savane,
Lande monotone,
Lirice Œnone,
Duceţi-mi la vale
Albele ovale.(Turma nici subtilă,
Nici sublimă, ci
Oaia unanimă,
Clară ca de zi.)Ceruri paralele,
Duceţi-mi cu ele
Ultim ciobănel,
(Frate mi-e şi el)
Cu ochii preaplini
De-aquatici, trişti crini,
Flautele pline
De limpezi albine.”(Cantilena)
Dan Botta s-a născut la 26 septembrie 1907, la Adjud, a fost poet, eseist și traducător român din perioada interbelică. Frate cu poetul şi actorul Emil Botta. Fiul medicului Theodor Botta şi al Aglaiei (n. dei Franceschi), directoare de orfelinat. Tatăl este descendentul unei vechi familii transilvănene a cărei nobilitate a fost confirmată de Christofor Bathory (în 1579), înrudită cu episcopul Ioan Bob, coautor la Supplex libellus valachorum.
Amestecat în luptele pentru dreptate naţională ale românilor ardeleni. Theodor Botta se refugiază în Moldova, după ce termină studii de medicină la Viena; medic C.F.R. la Adjud, ia parte la campania din 1916-1918; moare în 1921. Mama, fiică a unui corsican, Francesco Maria dei Franceschi, stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahăr de la Sascut.
Dan Botta urmează şcoala primară la Adjud, cursurile liceale la Focşani (liceul “Unirea” până în 1921) şi la Bucureşti (Colegiul “Sf. Sava”, 1921-1923), studii universitare la Bucureşti, (1923-1927), de Litere (greacă şi latină) şi Drept, promovând şi Institutul de Educaţie Fizică al ANEF (1927), o nostalgie, poate, după idealul omului antic.
În anii studenţiei colaborează la revista Calendarul şi L Independance Roumaine, publicând articole despre literatură, plastică şi muzică. Va mai colabora la Rampa, Gândirea, Vremea si La Nation Roumaine, iar în 1941 va întemeia, împreună cu E. Giurgiuca şi Oct. C. Taslaoanu, revista Dacia. Participă la simpozioanele grupării “Criterion“; în 1943 este cooptat în comitetul de redacţie, iar din 1938 face parte din comitetul de direcţie al Enciclopediei României, sub conducerea sociologului D. Guşti.
Debut editorial cu volumul de poezii Eulalii (1931, premiul S.S.R.), singurul publicat în timpul vieţii, ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei şi Poem în curs fiind publicate postum (1968). Lirica sa este încântătoare şi savantă, principal antiromantica, plină de invenţiuni lingvistice, în linia purismului european şi autohton. Cu multe idei originale, într-o imaginaţie lirică a limbajului, sunt şi eseurile sale asupra creaţiei în general şi asupra filosofiei culturii noastre în special: Limite (1936, premiul S.S.R.) şi Charmion sau Despre muzică (1941); după poet rămân şi feeriile dramatice Comedia fantasmelor, Alkestis, Deliana, Soarele şi lună. A tradus Balade şi alte poeme de Francois Villon (1956). Din 1944 până în 1958 a fost preocupat de pregătirea unei lucrări filologice asupra fondului tracic al lb. române (Roma Traeicia).
Reprezentant al tendinţei interbelice pentru care creaţia semnifică tensiune a spiritului în căutarea armoniei universale şi exaltare a ideii de perfecţiune umană, Botta s-a impus îndeosebi ca poet. El face parte din categoria puriştilor alături de Ion Barbu, Emil Gulian, Simion Stolnicu sau Eugen Jebeleanu (cel din lirica debutului). Poezia pură preconizată de Botta este în opoziţie cu aceea presupusă şi consacrată naţional de abatele Bremond. El coboară din tradiţia platonică şi din experienţa austeră a lui Mallarme şi Valery, iar în cadrul literaturii noastre se apropie de poetica barbiană. Pur înseamnă pentru aceştia abstragerea din contingent, sfidarea sentimentalismului, refuzul anecdoticului şi al retorismului dar şi dezavuarea inspiraţiei, a extazului romantic, promovând în schimb luciditatea intelectivă ca principiu al creaţiei. Poezia devine, în sens platonic, un vis în stare de veghe. E un artificiu sublim (Cezanne, Frank şi ValeVy, maeştri recunoscuţi, sunt numiţi într-un eseu, “artizani ai absolutului”) şi de aceea trebuie elaborată cu migală artizanală, protejându-i însă misterul, care este de natură muzicală. Accentul va cădea, aşadar, pe sporirea dificultăţii poemului, pe meşteşugul iniţiatic. Fiecare poem reprezintă o construcţie complicată, reproducând la scară redusă, geometric şi muzical realitatea cosmologică văzută în tradiţie pitagoreică. Poezia devine geometria unei muzici a sferelor. Şi, într-adevăr, Eulalii propune o lirică ermetică, dificilă şi fascinantă, un limbaj “algebric” şi pur. Se observă numaidecât obscurizarea şi cizelarea, savanteria ritmurilor şi a aliteraţiilor. Sunt urmărite mai ales efectele muzicale scoase din incantaţii subtile, din disonante şi rime rare, însă şi arhitectura versului daltuirea lui rafinată. Atracţia pentru lumea elină, o constantă a acestui volum, apare în forme criptice străbătute de o vrajă muzicală adeseori stranie. Frecvenţa neologismelor rare, a construcţiilor gramaticale personale, aluziile mitologice produc eufonii sublim-bizare, în maniera lui E. A. Poe, un alt maestru recunoscut al poetului. Singular rămâne în poezia noastră poemul Cantilena, o transpunere a nunţii mioritice în incantaţii savante, voluptate a morţii exprimată prin abandonarea în fluidul, în unduirea universală. E o “întunecare” a clasicităţii, accentuată în ciclurile postume, în care întâlnim o expansiune a sensibilităţii şi o eliberare de ermetism, provocate de experienţă erotică din Cununa Ariadnei sau de romantismul, în parte decorativ, în parte de substanţă, din Poeme.
“«Cioban, ciobănel,
Inimă-inel,
De ce mi-ai lăsat
Vârfu-nsingurat?
Nu mai privegheziDreptele amiezi,
Nopţile abstracte,
Astrele exacte,
Culmile lucide,
Pietrele aride? »– «Sunt prea viu, prea trist,
Înger trismegist,
De-amiaza pe ţeastă
De seara prea castă,
De stânci detunate,
Reci, halucinate
De seninătate.(Creier unde ascunde
Apele profunde,
Lacul nins pe frunte…
Creier e de munte! »)
(Cantilena)
Sonetele de dragoste aduc o fervoare aproape mistică, amintindu-i pe Dante, Petrarca şi Holderlin. Suflul lăuntric este pasional, tumultuos; poetul are obsesia modelelor feminine eterne, Beatrice şi Diotima. Setea de absolut şi de purificare prin eros şi prietenie rămâne dominantă, important e că, după Eulalii, Botta regăseşte fluenta retorică a versului, fantezia prodigioasă şi ceva din misterul subconştientului pe care îl respinsese atât de categoric. De fapt, el nu are un program întru totul unitar şi se vede aceasta foarte bine din eseurile sale Limite (1936) şi Charmion sau Despre muzică (1941). Tipologic, Botta pare a coborî, pe de o parte, din clasicismul antic. îndeosebi din artificialitatea, puritatea şi intelectul masculin al stilului doric. Spiritualitatea Greciei, exemplară, eroică, rezultatul unei cumplite căutări a perfecţiunii, este receptata prin Nietzsche. Cultul raţiunii, al spiritualizării, vine dintr-o oroare faţă de inform, dintr-o nevoie de dominare a haosului. Viziunea lui Botta reprezintă, în esenţă, o cosmologie de natură lirică, articulată din elemente pitagoreice, platonice, schopenhaueriene chiar, prin convingerea că lumea nu-i altceva decât “muzica realizată”. Universul este articulat conform unor simetrii severe. Imaginea lui esenţializata este sferă, aşa cum a conturat-o clasicismul grec. Original, deşi cam exaltat, pentru Botta viziunea eleată a grecului şi spiritualitatea sa au fost fecundate de tracis-mul dionisiac, în cadrul căruia existau atât sentimentul panteistic al lumii, cât şi ideea abstracţiunilor pure. Clasicismul eseistului se întoarce spre arhaitate, spre tiparele primare ale culturii europene. Arhetipurile se afla, aşadar, în Tracia şi cei ce le păstrează aproape nealterate sunt romanii, prin fatalismul care produce sentimentul cosmic, al solidarităţii universale (în Mioriţa, de pildă); insensibilitatea la condiţiile materiale, un alt principiu al armoniei; şi, în sfârşit, scepticismul, care înseamnă, în fond, dorul de abstracţiune, de cunoaştere şi viziune.
Peste aceste valori moştenite s-au suprapus apoi romanitatea şi ascetismul bizantin. S-a ivit astfel o cultură care are în cel mai înalt grad vocaţia cosmicului, a ataraxiei şi a eroicului, o cultură care ezită între calmul mediteranean şi primitivele nelinişti panteistice şi a cărei sinteza poetul o caută în Undă, în sentimentul unduirii cosmice. Nu nişte principii solide de filosofie a culturii a elaborat Botta, ci o pasionată şi sinceră, uneori chiar prea fantezistă, adeziune la ideea de autohtonism. Eseurile care se impun apoi şi printr-un stil personal, fastuos-retoric sau incisiv-aforistic, plin de poezie, deşi adeseori preţios.
Opera dramatică: Comedia fantasmelor, Alkestis, Deliana, Soarele şi luna, bazată fie pe elemente ale mitologiei clasice, fie pe folclorul autohton, este şi ea lirica în ansamblu, graţioasă şi fantezistă, cu toate ca piesele, luate separat, sunt foarte minuţios elaborate. Nu-i lipseşte autorului nici fineţea psihologică, nici inventivitatea conflictelor, ori ştiinţa gradării efectelor. Dar accentul cade pe atmosferă, feerica aproape peste tot.
“Seara s-a lăsat pe lume,
Soarele-a apus în spume
De mări, şi-n câmpii de brume,
Umbra fâlfâie pe lume,
Ca o pasăre ce fum e,
Ca o aripă ce fum e.”(Seara)
Opera literară
Eulalii, poeme, 1931
Limite, eseuri, 1936
Comedia Fantasmelor, 1939
Alkestis, 1939
Scenariu pentru un film romantic „Sărmanul Dionis”, 1940
Charmion sau Despre muzică, 1941
Scrieri, vol 1-4, 1968
Referinţe critice
E. Lovinescu, Istoria; G. Călinescu, Istoria; P. Constantinescu, Scrieri, I, 1966;
N.Manolescu, Metamorfozele poeziei, 1968;
VI. Streinu, Pagini de critică literară, I, 1968;
Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura, II; I. Negoitescu, Alte însemnări critice, 1980;
Al Dima, Viziunea; Alexandra Indries, în Orizont, nr. 21, 1983;
Polifonia persoanei, 1986;
Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu.; L. Alexiu, în Orizont, nr. 12, 1995;
E. Manu, în Luceafărul, nr. 47, 1996;
Alex. Stefanescu, în România literară, nr. 6, 1997.
“Visez un cer tăcut, printre mirezme mii,
Visez o mare grea de lunecări albastre,
Visez la zei nespus de trişti şi de târzii,
Tăceri înfiorate, la dragostele noastre;
Visez zăpezi albastre şi magice păduri,
Visez fluide zări încremenite-alene,
Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri,
La palidul Orpheu, la mistica Selene.Mie-dor de nesfârşita lumină din senin,
De înălţimi pe care le-am străbătut în vise,
Bătute de-alizee ce-adie-n cerul-crin,
Mi-e dor de Paradisul pierdut, de largi abise;
Mi-e dor de orice floare strivită în neştire,
Mi-e dor de cântul nopţii ce unduie-n ether,
De chipul tău nostalgic, de-a stelei răsărire,
Mi-e dor de nemurire, mi-e dor, mi-e dor de cer.Mă-mbată armonia din sferele de-argint,
Mă-mbată floarea tristă şi tristul mărgărint
Al nopţii de azur etern care-nfioară
Pateticul profum al florii de vioară,
În care umbra celor ce n-au fost niciodată
Adie-n văi adânci de haos ce mă-mbată;
Mă-mbăt de ochii tăi, de unduirea mării,
De cântecul Sirenii, de şoaptele pierzării.”(Visez un cer tăcut)
Dan Botta moare la 13 ianuarie 1958, în Bucureşti
Sursa: scrieliber.ro
Redactor: Maria Dumitrache