Cutiuţa cu poveşti: Satul Minune

22 decembrie 2016, ora 08:00, in categoria Atelier literar, Maria Dumitrache, Sertarul cu creatii

A fost odată ca în poveşti un sat numit Minune. Multe suflete trăiau în acest loc uitat de lume dar atât de plin de viaţă încât şi eu eram invidioasă pe aceşti oameni simpli şi totuşi atât de bogaţi, dar ceea ce mi-a stârnit curiozitatea a fost o fetiţă pe numele ei Ana care de la o vârstă fragedă avea grijă de frăţiorii ei mai mici. Un suflet mic având mâini puternice ca ale unui om mare. Un copil ce încă mai credea în minuni. Şi cum să nu crezi în speranţă, asta ne face pe toţi să mergem mai departe fie că suntem copiii sau adulţi. Ea spera că dorinţa ei va fi împlinită. O dorinţă atât de mare încât uita de ea şi pe timp de noapte când ar fi trebuit să doarmă, trebăluia prin casă ca totul să fie pus la punct până la sosirea tatălui ei. Un tată plecat în altă ţară forţat de împrejurări şi cu sufletul trist că şi-a lăsat odraslele să se descurce singure dar bucuria lui era că putea să îi ajute trimiţându-le bani pentru mâncare şi alte cheltuieli zilnice chiar dacă situaţia era de aşa natură. Venea acasă când putea, o dată la trei luni. Ar fi vrut de multe ori să revină pentru totdeauna acasă dar ştia că în acel sat nu îşi puteau duce traiul decât de pe o zi pe alta. Ar fi fost destul de greu şi dureros. Măcar acum era câtuşi de puţin împăcat cu el însuşi. Mereu se gândea că va strânge bani şi va reveni acasă fără să îşi mai lase copiii nici un minut singuri.
Pe Ana am zărit-o prima dată într-o noapte senină. Mă fixase cu ochii ei inocenţi şi umezi de atâtea lacrimi ce dăduseră năvală. Am privit-o cu sufletul strâns, gândindu-mă “ De ce ar plânge un copil la vârsta ei ?!” A deschis geamul camerei lăsând vântul ce adia uşor în încăpere. Şi-a pus mânuţele pe obrăjori şi mi-a şoptit:
“Mă numesc Ana şi am 12 ani. Nu ştiu cum să procedez, niciodată nu am mai vorbit cu o Stea dar simt nevoia în seara asta. Sunt tristă dar şi fericită. Sunt tristă pentru că nu îl am pe tatăl meu lângă mine, aş fi vrut tare mult să vină acasă mai ales că peste câteva zile vine Crăciunul şi mereu ne adunăm. Aş fi vrut să îi trimit o scrisoare lui Moş Crăciun poate el mă va ajuta dar nu îi ştiu adresa. Nu vreau nimic pentru mine ci doar sănătate fraţilor mei şi tatălui şi încă o dorinţă: ca el să vină acasă. Îmi e dor de el. Oare cer prea mult?”
O năpădise lacrimile fără să mai poată vorbi. Am luminat şi mai puternic, ca ea să ştie că rugămintea ei a fost ascultată. Aş fi vrut să pot lua eu tristeţea ei, să văd acel suflet bun fericit, să nu simtă ce înseamnă povara şi lacrimile. Dar nu puteam. Eu eram doar o Stea ce asculta dorinţele şi rugăminţile unor suflete atât de fragile şi inocente.
Într-un sfârşit închide geamul ştergându-şi lacrimile ca nu cumva cei trei fraţi să observe şi se aşează pe pătuţ adormind. Noaptea trecuse încă o dată dar acum ştiam că trebuie să îi împlinesc visul acestei fetiţe cu suflet mare. Cum ziua nu mă vedeam, puteam foarte uşor să păşesc spre altă dimensiune ca un fulg luminos fără ca, cineva să îmi observe dispariţia. Şi aşa am ajuns la Tatăl Minunilor, Moş Crăciun. Deja era în toiul pregătirilor. Avea multe visuri de împlinit anul acesta. Scrisorile încă îi veneau fără să se oprească vreun moment. Bat la uşă cu o uşoară sfială. Nu mă temeam dar vroiam prea mult să îi îndeplinesc dorinţa Anei. Un spiriduş îmi deschide portiţa atât de mică şi totuşi încăpătoare. Mă conduce la Moş Crăciun parcă intuind că asta îmi doream. De multe ori am apelat la el şi mereu mă ajuta fără a mă refuza vreodată. În sfârşit, intru în biroul lui parcă mai modern decât în alţi ani. Intrase şi el în pas cu moda. Chiar dacă primea scrisori cu droaia, acum ajunsese să citească visurile celor mici şi din email-uri.
-Bună ziua, Steaua mea preferată.
-Bună ziua,dragul meu Moş.
-Ce vânt te aduce pe la mine? Nu te-am mai văzut de anul trecut în casa mea.
Era exact ca şi anul trecut, un bătrân atât de dulce şi blând, cu părul şi barba lui mare şi albă, îmbrăcat în paltonul şi pantalonii de culoarea roşie.
-Off, Moş Crăciun ştii că nu aş fi dat năvală în casa dumitale dacă nu aş fi avut un vis de împlinit.
-Spune, fata moşului despre ce e vorba şi de voi putea ajuta ştii că moşul nu se dă în lături.
-Ştiu … E vorba de o fată cu suflet bun şi cald. Ea şi cei 3 fraţi ai ei locuiesc undeva într-un sat departe numit Minune. Tatăl lor e plecat în străinătate la muncă pentru a-i întreţine.
-Mi se pare o poveste tipic românească. Părinţii în străinătate să muncească şi copiii rămaşi singuri acasă cu treburile casei.
-Da, ai dreptate dar să nu facem politică dragul meu Moş doar că fetiţa aceasta nu e seară să nu plângă şi nu de greutăţi ci de faptul că se simte singură. Îşi vrea tatăl înapoi lângă ea şi fraţii ei. Tatăl suferă la fel de mult dar altă situaţie nu a găsit spre rezolvare. Vroia să îţi trimită scrisoare dar nu ştie adresa dumitale. Nu îşi doreşte nimic pentru ea ci doar să vină tatăl acasă. O minune de Crăciun !
-Steluţa mea, suflete inocente şi triste sunt peste tot în ziua de azi din păcate, fac şi eu ce pot să le aduc o mică bucurie. Voi vedea ce pot face şi pentru Ana.
-Aaaa… ştiai!
-Da, cunosc din păcate cazul ei, şi cine ştie… Acum fugi acasă că se apropie seara şi tu dai startul luminilor pe cer.
Ne-am luat rămas bun. Speram la o minune pentru Ana.
Şi uite-aşa zilele treceau până a venit Ajunul Crăciunului. Ana plecă în piaţă să îşi cumpere bradul pentru a-l împodobi împreună cu fraţii ei. Atât de frumos l-au ornat încât nu îţi puteai lua ochii de la el. Globuleţe multicolore, beteala frumos aşezată pe crenguţele bradului, steaua pusă în vârf şi o instalaţie muzicală cu beculeţe care te vrăjeau atunci când se aprindeau. Spiritul Crăciunului deja exista în casa ei, dar cineva lipsea şi parcă, cu greu îşi mai făcea apariţia.
Bunătăţurile pregătite de Ana te făceau să îţi lingi degetele. Sărmăluţe, cozonacii pufoşi, prăjitura cu cremă de vanilie, friptura de curcan, totul era apetisant şi cu un gust dumnezeiesc. Gătea foarte bine la cei 12 ani ai ei. Viaţa a făcut-o să înveţe artele culinare dar şi dragostea faţă de familia ei. Ea era cea care gătea, spăla sau făcea curăţenie în casă. Avea o responsabilitate foarte mare, unii ar spune o povară imensă dar ea nu considera că e ceva greu ci îşi dorea ca fraţii ei să fie bine îngrijiţi. Îi considera copiii ei cu care se mândrea.
Fiecare dintre ei au scris câte-o scrisoare către Moş Crăciun. Îşi doreau multe, dulciuri, jucării dar cel mai frumos dar pe care îl aşteptau era apariţia tatălui, să îi îmbrăţişeze şi să îl simtă lângă ei. Lipsa lui se simţea mereu dar era mai accentuată această dorinţă în seara aceasta.
Au aşteptat ore întregi tolăniţi pe canapeaua din living şi de atâta uitat la uşa, lacrimile începură să curgă pe obrajii lor roşii, când de o dată Moşul apăru în dreptul uşii lor. Copiii nu ştiau că el e Moşul şi auzind clinchetul clopoţelului, Ana deschise uşa.
-Bună seara, fata mea! Sunt un biet călător şi cred că m-am rătăcit. Ştii cumva în ce zonă am ajuns?
-Bună seara, domnule! Sunteţi în satul Minune. Intraţi în casă, avem căldură şi de-ale gurii. Poate vă este foame.
Moşul nu refuză invitaţia şi intră. Ceilalţi copiii stăteau nemişcaţi lângă soba care ardea, trişti şi abătuţi.
Atunci Moşul îi întrebă:
-Ce s-a întâmplat copiii? De ce sunteţi trişti?
În timp ce Ana îi aducea ceva să mănânce moşului, copiii începură să îi povestească. Atunci, Moş Crăciun în timp ce se desfăta cu bunătăţurile făcute de Ana, asculta povestea celor mici şi le spuse că dacă fiecare o poezie îi va recita, poate că în drumul lui se va întâlni cu Moş Crăciun şi îl va ruga încă o dată să îl aducă pe tatăl lor acasă.
Mezinul casei cu lacrimi în ochi începu a recita o poezie pe care Ana îl învăţase.

Pe câmpia cu fluturaşi
Mă jucam ca un poznaş
Şi fericit eram
Ca de toate aveam
Şi lui Dumnezeu îi mulţumeam!

Lui Moş Crăciun tare mult îi plăcu dar continuă să asculte şi poeziile celorlalţi fraţi care tare iscusiţi erau şi inteligenţi, dar mai presus de toate erau cuminţi şi ascultători. Pe cel mic de tot îl întrebă câţi reni are moşul şi cum îi cheamă. Atunci mezinul fără să mai stea pe gânduri îi răspunse că Moş Crăciun are 9 reni şi ei se numesc: Rudolf, Vixen, Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder şi Prancer. Foarte mulţumit fu de răspuns Moşul, nu se aşteptase ca mezinul să cunoască numele renilor.
Rândul Anei îi veni şi începu să spună Moşului o poezie .

Un îngeraş de aş fi
La toată lumea aş dori
Să aibă parte de tot ce îşi doresc
Multă iubire şi fericesc
Şi pe toţi i-aş ajuta
La rândul lor la fel să facă
Iubire şi bunătate să dăruiască!

Moşul cu lacrimi în ochi le promise copiilor că tatăl acasă de îndată va veni şi de lângă ei nu va mai pleca. Ieşi pe uşă aşteptându-l trăsura cu cei 9 reni. Se uită spre cer la Steluţa lui şoptindu-i că dorinţa ei se va împlini. Şi aşa a fost. Tatăl în pragul uşii apăru şi pe toţi copiii îi îmbrăţişă şi le promise că de lângă ei nu va mai pleca.
Şi aşa povestea se termină şi încă o familie fericită mai făcu Moş Crăciun. Unde copiii sunt cuminţi şi Moşul le împlineşte orice dorinţă. Fericirea lor contează cel mai mult pentru el! Să credem în minuni !

 

Autor: Maria Dumitrache 

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: