«Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!
Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre el rămâne important.»
(Constantin Brâncuşi)

Constantin Brâncuşi s-a născut în ziua de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița, din judeţul Gorj, şi a trecut la cele veşnice în ziua de 16 martie 1957, departe de pământul natal, în Paris, Franţa. Statul român i-a refuzat în repetate rânduri întoarcerea în ţară, lipsindu-se, astfel, atât de multe dintre operele sale inestimabile, cât şi de mormântul său.

Brâncuşi este socotit drept unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX. El a eliberat sculptura de toate elementele secundare, care o sufocau, alegând să prezinte realităţile în esenţa lor. Toate lucrările sale au un puternic substrat spiritual, moştenit din viaţa satului românesc. Fără a greşi, putem spune că Brâncuşi a descoperit lumii occidentale dimensiunea profund spirituală a fiecărui lucru.

Constantin Brâncuşi, sculptor creştin
Constantin Brâncuşi s-a născut în ziua de 19 februarie 1876, în localitatea Hobița, din judeţul Gorj. Părinţii săi, Radu Nicolae şi Maria au primit de la Dumnezeu cinci copii, viitorul scluptor fiind cel mai mic dintre ei. Primii ani de şcoală şi i-a petrecut în şcolile din Peştişani şi Brădiceni. Încă de mic, artistul a obişnuit să plece de acasă, petrecând mult timp prin atelierele de boiangerie şi alte prăvălii ale vremii. Pe când se afla într-un atelier din Craiova, lucrând ca ucenic, Constantin a construit prima sa vioară, din scândurile unei lădiţe de portocale.

Între anii 1894-1898, tânărul artist urmează cursurile Şcolii de Arte şi Meserii, din Craiova, având bursă. Constantin Brâncuşi a fost şi slujitor al Bisericii, în calitate de cântăreţ şi paraclisier bisericesc. Cât timp a studiat la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova, el a fost cântăreţ la Biserica Madona Dudu. Deşi sărac material, Brâncuşi era bogat spiritual, având, pe lângă simţul artistic, multă credinţă şi un talent deosebit în cântarea bisericească.

Brâncuşi pleacă la Viena, unde, vreme de un an, lucrează într-un atelier de tâmplărie. Întors în ţară, între anii 1898-1902, urmează cursurile Şcolii de Arte Frumoase, din Bucureşti. Îşi vinde casa natală, din Hobiţa, spală vase prin câteva restaurante, sculptează şi vinde o parte din opere pentru a putea să-şi plătească studiile. Pe când studia la Şcoala de Arte Frumoase, el a fost cântăreţ la Biserica Mavrogheni.

Constantin Brâncuşi realizează primele sale opere încă din timpul studenţiei. Astfel, în anul 1898 termina lucrarea “Bustul lui Vitellius”, care este premiată cu o menţiune, în anul 1900 termina lucrarea “Capul lui Laocoon”, pentru care primeşte o medalie de bronz, iar în anul 1901, cu lucrarea “Studiu”, câştiga o medalie de argint.

În ultimii ani de studiu (1900-1902), fiind ajutat de doctorul Dimitrie Gerota, artistul gorjean realizează lucrarea numită “Ecroseu“, o reprezentare plastică a corpului uman, pentru care primeşte o medalie de bronz. Datorită preciziei cu care este finisată, multă vreme, această lucrare brâncuşiană a fost folosită în şcolile de medicină. Mai târziu, în anul 1933, pictorul francez Marcel Duchamp a inclus fotografia acestei lucrări într-o expoziţie organizată în Galeria Brummer, din New York.

În anul 1903, îndată după terminarea studiilor, prin mijlocirea medicului Dimitrie Gerota, lui Brâncuşi i s-a cerut să realizeze bustul medicului Carol Davila. Mai apoi, în anul 1912, această lucrare a fost aşezată în curtea Spitalului Militar Central, din Bucureşti. Până astăzi, acesta rămâne singurul monument realizat de Brâncuşi şi aşezat într-un loc public din Bucureşti. Cu banii obţinuţi din vânzarea acestui monument artistic, Brâncuşi dorea să-şi plătească drumul până la Paris, însă, din pricina unor aprecieri superficiale făcute monumentului, artistul a plecat din oraş mai înainte de a primi toţi banii.

Mai înainte de a pleca din ţară, Brâncuşi a trecut prin Hobita, spre a-şi lua rămas bun de la mama sa. Mai apoi, în drum spre Paris, el s-a oprit în Viena, unde, pentru o vreme, a lucrat într-un atelier de mobilă şi a vizitat marile muzee şi galerii cu opere de artă. În cele din urmă, în anul 1904, artistul gorjean porneşte spre Munchen, unde petrece jumătate de an, iar mai apoi, spre Paris, prin Bavaria şi Elveţia.

Brâncuşi a parcurs drumul spre Paris mai ales pe jos. Din această pricină, căzând prada unei ploi torenţiale, pe când se afla în apropiere de localitatea Luneville, Brâncuşi a răcit puternic, făcând pneumonie. În ultima clipă, el este salvat şi adăpostit într-un spital din apropiere, fiind îngrijit de câteva maici. Mai târziu, drept mulţumire, artistul român a realizat pentru acestea o cruce deosebită, care se păstrează până astăzi. Fiind slăbit, ultima bucată de drum, până la Paris, o va parcurge cu trenul.

În anul 1905, printr-un concurs greu, Constantin Brâncuşi este admis în Şcoala Naţională Superioară de Arte Frumoase, din Paris. Ajuns în Paris, Brâncuşi va continua să slujească în Biserică, angajându-se ca paraclisier şi cântăreţ, în Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. În acelaşi timp, vreme de un an, el va lucra în atelierul meşterului Antonin Mercie.

În anul 1906, împlinind treizeci de ani, adică limita de vârstă admisă, Brâncuşi părăseşte celebra şcoală pariziană. Tot acum, el este acceptat să lucreze în atelierul sculptorului francez Auguste Rodin, însă refuză, rostind celebra sintagma: “La umbra marilor copaci nu creşte nimic, decât iarba.” Când artistul francez a aflat răspunsul lui Brâncuşi, ar fi spus următorul lucru: “În fond, are dreptate, este tot atât de încăpăţânat ca şi mine.”

În anul 1906, Brâncuşi începe să-şi expună public lucrările, în Societatea Naţională de Arte Frumoase şi în Salonul Toamnei, din Paris. În anul 1907, artistul închiriază un spaţiu pe strada Montparnasse, unde îşi amenajează atelierul. Apoi, începând cu anul 1907, când realizează prima lucrare intitulata “Sărutul“, şi culminând cu anul 1940, când realizează celebra lucrare “Poarta Sărutului“, aşezată în parcul central din Târgu Jiu, artistul român a reluat de mai multe ori această temă. Tot acum, Brâncuşi începe să lucreze la operă numită “Rugăciune”, comandată pentru un monument funerar ce urma să fie aşezat în “Cimitirul Dumbravă”, din Buzău.

În anul 1909, pentru puţin timp, Brâncuşi revine în ţara natală, unde îşi expune câteva lucrări. Dintre operele prezentate, “Somnul” este cumpărată de colecţionarul Anastasie Simu, iar “Bustul pictorului Nicolae Darascu” este cumpărată de Ministerul Instrucţiunii Publice. Până în anul 1914, artistul va participa la mai multe expoziţii, organizate în Paris şi în Bucureşti, cu lucrările “Pasărea Măiastră”, “Muza adormită” şi “Domnişoara Pogany”.

În anul 1914, Constantin Brâncuşi organizează o primă expoziţie în America, într-o galerie de artă din New York. Deşi lucrările sale sunt foarte apreciate, multe dintre ele fiind cumpărate, o comisie a Ministerului de Interne, din România, îi respinge lucrarea comandată în anul anterior, pentru un monument dedicat lui Spiru Haret. Această lucrare, numită, mai apoi, “Fântâna lui Narcis“, a fost aşezată în atelierul din Paris.

Începând cu anul 1915, artistul gorjean va realiza primele lucrări în lemn, spre deosebire de cele anterioare, lucrate în piatră; acum iau fiinţă operele “Cariatide” şi “Fiul risipitor“. Mai apoi, până în anul 1940, alături de alte lucrări, sunt realizate lucrările “Pasărea în Văzduh” şi “Ovoidul“. În această perioadă, Brâncuşi îşi expune lucrările în cele mai celebre galerii de artă din Franţa, Anglia, America, Elveţia şi Olanda.

Aprecierea sa internaţională se datorează, în mare parte, şi ansamblului artistic din Târgu Jiu, finalizat în anul 1938. Acesta, alcătuit din “Masa Tăcerii”, “Scaunele”, “Poarta Sărutului” şi “Coloana Infinită”, era închinat eroilor români care, în data de 14 octombrie 1916, au căzut în bătălia de la Jiu, împotriva nemţilor. Această operă se dovedeşte a fi înfăptuirea unei vechi dorinţe a lui Brâncuşi, aceea de a lăsa pe pământul românesc concretizarea în bronz şi piatra a tot ce a gândit el mai profund şi mai îndelung.

În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a fost îngrijit de doi refugiaţi români, care locuiau în apropierea atelierului său. Artistul romăn a refuzat să aibe o dublă cetăţenie până la sfârşitul vieţii, însă, din pricina refuzului constant de a fi reprimit în România şi pentru a-i putea desemna drept moştenitori pe cei care l-au îngrijit până în sfârşit, în anul 1952, el a acceptat să devină cetăţean francez.

O mare parte din operele şi uneltele lui Brâncuşi, adică peste 1200 de fotografii şi 215 sculpturi, se afla în Muzeul Național de Artă Modernă, din Paris. Sculptorul român, păstrând până în sfârşit o mare iubire de neam, a dorit să lase moştenire României toate lucrările sale nevândute, precum şi uneltele sale, însă autorităţile acelor vremuri au refuzat, rămânând în ignoranţa şi socotind că Brâncuşi este “un reprezentant al burgheziei decadente”.

Până în ultimele clipe de viaţă, Brâncuşi a trăit ca un simplu ţăran român sau, mai degrabă, ca un ascet, în pofida faptului că dispunea de sume uriaşe de bani. În primăvara anului 1957, Constantin Brâncuşi îl cheamă la sine pe arhiepiscopul Teofil Ionescu, slujitor la biserica ortodoxă din Paris. După ce se spovedeşte şi se împărtăşeşte, sculptorul gorjean îi mărturiseşte următorul lucru: “Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”.

Deşi bolnav, Brâncuşi a hotărât să rămână acasă, cerând ca patul său să fie mutat din camera lui obişnuită în atelierul în care a sculptat peste 40 de ani, unde L-a întâlnit pe Dumnezeu. Cu ultimele puteri, bătrânul sculptor a spus: “Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esenţiale. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi. Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.”

La miezul nopţii, în primele ceasuri ale zilei de 16 martie 1957, marele sculptor Constantin Brâncuşi, în vârstă de 81 de ani, trece la cele veşnice. Mai apoi, în ziua de 19 martie, el este înmormântat în cimitirul de pe strada Montparnasse. După moartea sa, ca un omagiu postum, amplul monument din Târgu Jiu a fost restaurat şi aşezat sub protecţia statului, după ce fusese lăsat în părăsire şi aproape demolat.

Peste ani, în cuvântul rostit cu ocazia unui parastas săvârşit pentru Constantin Brâncuşi, Preafericitul Părinte Patrarih Daniel va spune: “Pomenirea lui Constantin Brâncuşi de către Biserică se face, în primul rând, pentru că el a fost un fiu credincios al Bisericii şi a rămas până la moarte ataşat de Biserică, încât s-a declarat totdeauna că a fost un creştin ortodox, iar în al doilea rând pomenirea lui se face şi pentru că el este un artist misionar, dar nu unul care pleacă în altă parte doar ca să meargă să propovăduiască Evanghelia, ci este misionar prin ceea ce realizează el, prin ceea ce crează, oriunde ar fi. A realizat opere de artă în care se mărturiseşte direct şi indirect lumina harului lui Dumnezeu care susţine creaţia şi care devine dinamica şi taina vieţii umane.”

Cuvintele unui artist exilat
«Cuvintele rămase de la Constantin Brâncuşi sunt suficiente pentru a ne da seama de maturitatea lui spirituală şi artistică. Lucrările artistice realizate de-a lungul vieţii au emanat în mod firesc din însăşi viaţa lui simplă, caracterizată de credinţă şi cuvioşie. Referindu-se la cuminţenia artei sale, Brâncuşi obişnuia să spună: “Eu am vrut să înalţ totul dincolo de pământ. Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar şi pentru cei orbi. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie curată.”
M-am sacrificat întotdeauna pe mine însumi. Mi-am lăsat daltă şi ciocanul şi am şlefuit materia cu propriile-mi mâini. Mi-am lăsat sculpturile să se joace cu cerul şi cu oamenii, dovedind lumii că este cu putinţă o sculptură a focului. Libere, ele erau mereu altfel iubite de oameni, ele însele mereu altfel iubind. Dar operele nu ajung niciodată la o desăvârşire completă, pentru că însăşi materia nu este desăvârşită.
Sculpturile mele nu trebuie respectate, ci trebuie iubite, să îţi vină să te joci cu ele. Vreau să sculptez forme care să dea bucurie oamenilor. Ceea ce are într-adevăr rost în artă este bucuria. Nu ai neapărată nevoie să înţelegi teoretic. Te face fericit ceea ce vezi? Asta e totul! Misiunea Artei este să creeze bucurie… şi nu se poate crea artistic decât în echilibru şi în pace sufletească, iar pacea se obţine prin renunţare. Bucuria şi pacea, pacea şi bucuria, iată ce este de dobândit!
Iubesc tot ceea ce se înălţa. Păsările măiestre m-au fascinat şi nu m-au mai eliberat din mreaja lor niciodată. Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Eu nu creez Păsări, ci zboruri. Sculptura nu este altceva decât apă. Apa însăşi!
Arta trebuie să odihnească şi să vindece contrarietăţile interioare ale omului. Ea are această misiune terapeutică: să ne amintim de acel “catharsis” aristotelic. O sculptură desăvârşită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe cel care o priveşte. Arta trebuie să apropie, nu să îndepărteze, să umple, iar nu să sape prăpăstii în bietele noastre suflete… şi aşa destul de răscolite de întrebări. În Arta nu există străini.(…)
Dumnezeu este pretutindeni şi simţi asta când uiţi cu desăvârşire de tine însuţi, când te simţi umil şi când te dăruieşti. Eu mă aflu acum foarte aproape de bunul Dumnezeu şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână înspre El, ca să Îl pipăi! Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esenţiale. Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu.» (Cuvinte selectate din cugetările lui Constantin Brâncuşi)

Surse:
crestinortodox.ro

«În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…» – Constantin Brâncuşi

 

Autor: Maria Dumitrache