Coborârea la iad a Mântuitorului are ca temei scripturistic mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune în prima sa epistola că Hristos: “Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare” (I Petru 3, 18-19). El afirmă deci că în răstimpul dintre moarte şi înviere, când trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiţi, ţinuţi până atunci sub stăpânirea celui rău, şi le-a propovăduit cuvântul Evangheliei.

Sfântul Ioan Damaschin a subliniat că, deşi de vineri seara şi până în zorii zilei de duminică, sfântul trup al lui Iisus a rămas în mormânt, în tot acest răstimp el a continuat să fie unit ipostatic cu sufletul, coborât în locaşul morţii, Dumnezeul neputând fi circumscris într-un anumit spaţiu şi deci aflându-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvântului asigura deci legătura dintre trup şi suflet, chiar dacă pentru un timp cele două elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate.

Cântarea din Liturghia ortodoxă exprima admirabil misterul mai presus de fire: “În mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le Cela ce eşti necuprins”.

Un alt punct destul de nelămurit priveşte locul unde a coborât Domnul. În Noul Testament nu este folosit un termen anume menit să indice spaţiul spiritual unde a intrat Iisus, deşi din prima epistolă a Sfântului Petru rezultă că era un loc de suferinţă, unde duhurile erau ţinute în închisoare. Prima atestare textuală a coborârii la iad unde se foloseşte cuvântul “iad” apare în Simbolul apostolic, cel mai vechi simbol creştin. Eventualele nelămuriri se ivesc tocmai în legătură cu termenul de “iad”, care poate avea mai multe accepţii.

În perioadă anterioară iconomiei evanghelice există o singură sferă nediferenţiată unde mergeau toţi oamenii după moarte, indiferent de comportarea lor în viaţă. Este acel seol biblic, unde sălăşluiau sufletele celor adormiţi, aflate sub stăpânirea duhului celui rău şi lipsite de mângâierea prezenţei divine.

Când se spune deci că Iisus a coborât la iad nu trebuie să se creadă că este vorba de gheenă, adică de locul de osânda a celor păcătoşi, ci pur şi simplu de împărăţia morţilor, unde zăceau drepţii şi păcătoşii.

Ca şi printre ei vor fi existat diferite trepte, cei păcătoşi fiind mai încercaţi decât cei drepţi, este posibil, dat toţi de la Adam încoace se aflau sub povara aceluiaşi blestem, de când moartea pătrunsese în lume şi se interpusese între om şi Dumnezeu.

Hristos coboară până la temelia zidirii, dar nu ca osândit, ci în chip de Dumnezeu, care vine să aducă lumina în zonele cele mai întunecate ale creaţiei. Dacă coborârea la iad este o faptă prin care străbate puterea dumnezeiască a lui Hristos, totuşi, ea este şi o dovadă de smerenie şi de dragoste. Ea constituie începutul preamăririi, dar presupune totodată şi un aspect chenotic. În primul rând pentru că Hristos experiază, cu intensitate unică, proprie numai Dumnezeului întrupat, scindarea propriei Sale personalităţi. Chiar dacă ipostasul divin continua să asigure legătura dintre trupul şi sufletul Său, acea disociere temporară a fiinţei Sale, pe care nici nu ne-o putem închipui, trebuie să I se fi părut extrem de dureroasă. De la întrupare încoace, sudură dintre Logos şi omul Iisus se realizase într-un mod atât de desăvârşit, încât despărţirea sufletului de trup reprezenta pentru El o formă de existenţa nedeplina.

Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului, cu trupul Său îndumnezeit, vor confirma această, punând în lumina perenitatea unirii dintre Cuvânt şi natura umană, unire ce nu va mai putea fi nicicând desfăcută.

Coborârea la iad a presupus chenoză, adică umilire liber acceptată, şi pentru că Fiul a primit să pătrundă în acea lume a suferinţei, zămislita de tragica noastră libertate, unde domnea spaimă şi întunericul. Cel plin de har pogoară într-o zonă spirituală supusă influenţelor malefice, de unde Dumnezeu era absent. Se poate spune deci că Hristos a parcurs, spre a ne mântui, toate etapele existenţei umane, aflate sub osânda din pricina păcatului. El S-a solidarizat cu omul şi în naştere, şi în moarte, şi în viaţa de după moarte. Dar după cum naşterea Sa fusese străină de păcat, nici mormântul nu va păstra sfânt trupul Său şi nici sufletul Sau nu va rămâne în seol. Hristos coboară la iad spre a desfiinţa această formă de existenţa şi spre a sfărâma puterea vrăjmaşului.

Ceea ce constituie un dat extrem de semnificativ, în mărturia Sfântului Petru, este afirmaţia făcută de apostol că Iisus a propovăduit duhurilor ţinute în închisoare. Hristos a făcut ca dragostea să pătrundă mai tare decât ură şi deznădejdea în locaşul morţii, dar pentru aceasta a trebuit să încerce a restabili comuniunea dintre El şi sufletele celor ţinuţi în robie. Domnul nu mântuieşte pe nimeni în chip mecanic, în virtutea unei porunci date, ci aşteaptă un răspuns la chemarea Sa, o liberă adeziune, şi aceasta chiar şi de la cei adormiţi. Sfântul Petru mai face o precizare extrem de preţioasă, care aruncă oarecare lumină asupra acestui mister, atunci când spune: “Spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6).

Hristos le propovăduieşte morţilor pentru a-i trezi din somnul lor spiritual şi a le da prilejul să opteze liber pentru Evanghelie. Atârna de ei să asculte sau să respingă cuvântul Său. Cel care Se întrupase pentru mântuirea tuturor nu putea lăsa o parte din omenire neizbavita; dar spre a-i salva Domnul trebuia să-i smulgă şi pe cei morţi din inerţia lor spirituală, făcându-i să vibreze faţă de dragostea Să jertfelnică. Coborând la iad, Iisus îşi aminteşte de toţi drepţii care au vieţuit înainte de întruparea Sa, precum şi de cei care “îl prefiguraseră fără să-L cunoască”. Adormind acum, ai sculat pre cei legaţi, Hristoase, şi înviind din morţi, Cuvinte, ai luminat pre toţi adormiţii din veac”, se cântă în Sâmbăta Mare. Domnul le vesteşte morţilor că legea pedepsei universale, sub care se aflau cu toţii, a încetat şi că El întemeiază o nouă formă de vieţuire veşnică, în care cei adormiţi vor fi în comuniune permanentă cu Dumnezeu. Acelaşi lucru le vestise El ucenicilor la cină, într-un mod mai ambiguu: “Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2).

Este semnificativ că în iconografia ortodoxă răscumpărarea omului este reprezentată prin coborârea la iad, Iisus fiind înfăţişat în clipa când pătrunde în lumea întunericului şi întinde mâna către Adam şi Eva, pe care a venit să-i scoată de sub povara osândei. De altfel şi în iconografie se arată cum Mântuitorul, coborând la iad, l-a dezrobit pe Adam. Olivier Clement spune că Hristos, călcându-l în picioare pe vrăjmaş, întinde mâna primului Adam şi face că viaţa şi lumina să pătrundă acolo unde se afla “întunericul, moartea, singurătatea”, învierea sufletelor celor adormiţi nu a putut avea loc, fără îndoială, decât sub înrâurirea conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. Odinioară, începându-Şi propovăduirea la Nazaret, Iisus spunea: “Duhul Domnului este peste Mine”, iar acum, când vrea să deschidă sufletele celor morţi şi să le vestească izbăvirea, El Se afla, desigur, de asemenea ajutat şi susţinut de Duhul în lucrarea Sa.

Fireşte însă că nu toţi morţii vor fi răspuns la chemarea lui Hristos: fără îndoială, au fost mulţi care nu au ascultat glasul Său, fie că nu puteau să-l perceapă, din pricina învârtoşării lor spirituale, fie că, auzindu-l, nu voiau să-I primească îndemnul. Într-o fărâmă de clipă, sufletul îndumnezeit al Domnului a întrezărit inerţia spirituală ce le reţinea pe aceste suflete în temniţă lipsită de lumină şi le făcea să se împotrivească Aceluia venit să le mântuiască. Şi aceasta trebuie să fi fost, pentru Cel ce Se identifică cu viaţa spirituală, o experienţă înfricoşătoare: să constate cum duhuri aflate pe pragul mântuirii resping darul ce li se face şi se cufundă din nou, cu bună ştiinţă, în beznă.

Chiar dacă nu toate sufletele L-au urmat pe Hristos, unele rămânând mai departe să vegeteze într-o formă de subexistenţă, din pricina păcatelor ce le apăsau, totuşi, prin coborârea la iad, Domnul a dobândit cea mai de seamă biruinţă a Sa. El a desfiinţat rânduiala existenţa de la căderea lui Adam care făcea că, după moarte, omul să rămână pe veci despărţit de Dumnezeu şi supus duhurilor rele. În felul acesta s-a schimbat rostul morţii, care a încetat a mai fi doar ped6apsa pentru păcat, devenind cale de unire cu Cel de Sus. La sfârşitul veacurilor şi moartea va fi înghiţită de biruinţă, după cuvântul apostolului neamurilor (I Cor. 15, 54); dar şi până atunci, pentru cei ce cred în Hristos ea nu mai este prăbuşire în neant, ci revenire la sânul Tatălui.

Totodată, se poate spune că abia prin sfărâmarea porţilor iadului a luat cu adevărat fiinţă împărăţia, pe care am încercat să o definim drept noul eon – sau, poate mai potrivit, drept o nouă ordine existenţială. Această ordine nu putea lua naştere atâta timp cât, dincolo de moarte, omul se află sub dominaţia duhurilor întunericului. Trebuia că stăpânirea celui rău să fie surpata, că omul să fie eliberat de povara păcatului strămoşesc pentru că împărăţia harului să poată deveni o realitate, la care sunt chemaţi să participe atât viii cât şi morţii ce vor fi răspuns afirmativ la chemarea lui Hristos.

Dacă, în principiu, iadul a fost învins, puterea diavolului fiind surpata din temelii prin cruce şi biruinţa dobândită de Hristos, el va continua totuşi să existe până la sfârşitul istoriei ca formă de existenţa personală, rezultat al unor opţiuni negative. Este gheenă de care vorbeşte adesea Iisus, loc de osânda şi de suferinţă rezervat nu tuturor celor adormiţi, ci numai acelora care nu vor fi reuşit să învingă păcatul încă din viaţa aceasta şi să-şi deschidă sufletul pentru primirea harului. Dar nici acea stare – căci mai corect este poate să se înţeleagă prin iad o stare existenţială, şi nu un loc anume – pare să nu fie veşnică, ea urmând să dispară la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va fi totul în toate (I Cor. 15, 28). “Desfiinţând eternitatea morţii şi a stricăciunii, răstignirea Domnului nimiceşte totodată şi eternitatea iadului”. Cântările bisericeşti subliniază în repetate rânduri nimicirea temeiului ontologic al iadului: “Incetat-a tirania iadului şi împărăţia lui de nimic s-a făcut de acum înainte”.

Se pune însă întrebarea: care este raportul dintre rai şi împărăţie? Când tâlharul îi cere lui Iisus să-l pomenească în împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: “Maine vei fi cu Mine în rai”. Raiul desemnează de fapt starea de fericire de care se vor învrednici aleşii după ce seolul va fi fost desfiinţat. învingând iadul, Hristos a întemeiat ordinea eternităţii fericite, adică raiul, care va fi accesibil drepţilor îndată după moarte, în timp ce alţii nu se vor bucura de el decât după Judecata din urmă. Cuvintele Domnului “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2) par să indice că, în ce-i priveşte pe cei drepţi, va exista o infinitate de trepte de comuniune cu Dumnezeirea şi deci de gustare a bunurilor suprafireşti, căci, după metaforă foarte sugestivă a Sfântului Pavel, “stea de stea se deosebeşte în strălucire” (I Cor. 15,41).

Sfântul Ambrozie socoteşte că raiul, sau paradisul, nu este decât pridvorul împărăţiei – sau, cu alte cuvinte, un mod existenţial care preceda împărăţia. Astfel înţeles, pare că raiul reprezintă totuşi o stare provizorie şi încă nedeplină, care la sfârşitul veacurilor, când împărăţia va atinge dezvoltarea sa plenară, va fi înglobată în împărăţie.

Împărăţia apare deci ca o noţiune cu o sferă mult mai vastă. Ea constituie de fapt veacul cel nou, nouă perioadă în cuprinsul căreia omul va vieţui în comuniune cu Dumnezeu şi se va împărtăşi de darul Duhului Sfânt. Atâta timp cât va dura istoria, împărăţia va fi prezentă în sufletele celor aflaţi în viaţă şi apţi de primirea harului, dar după Judecata din urmă ea va îngloba toată creaţia, tot ce a fost purificat şi eliberat de păcat. Şi, desigur, ea va cuprinde o multitudine de forme de viaţa duhovnicească, harul necreat şi substanţial, care modelează sufletele, având mii de înfăţişări, adecvate fiecăruia din cei mântuiţi, aşa cum sublinia Sfântul Grigorie Palama.

Sursa:
crestinortodox.ro

Autor: Maria Dumitrache