Cezar Bolliac, poet, teoretician literar,memorialist, ziarist, traducător, militant şi gânditor politic, promotor al studiilor arheologice, unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848

3 aprilie 2019, ora 19:55, in categoria Atelier literar

 

“Zdrobită geme inima-n mine;
În flăcări, chinuri arz ne-ncetat;
Viaţa-mi toată o am în tine,
Dar tu de mine te-ai depărtat.

Eşti tu o fee? Eşti zeitate?
Sau, ca iubirea, vii a-ncălzi
Un suflet rece ce nu mai bate,
În noaptea urii din zi cu zi?

De eşti aproape, pieptu-mi palpită;
De eşti de faţă, eu mă uimesc;
La glasu-ţi mintea îmi e răpită;
Dar mi-eşti străină, şi mă-ngrozesc…

Deştept, în somnu-mi chipu-ţi e-n mine;
Mă uit la lume, şi, ca străin,
Reviu în sine-mi, trăiesc în tine,
Le las pe toate, de tine plin.

Fiinţa-mi toată ţie-ţi urmează,
Căci eu sunt umbră corpului tău;
A ta, ca spirit, mă înviază,
Căci tu eşti suflet corpului meu.”

(Zdrobită geme inima-n mine)

 

 

Cezar Bolliac s-a născut la 25 martie 1813 , în Bucureşti, a fost poet, teoretician literar,memorialist, ziarist, traducător, militant, gânditor politic si promotor al studiilor arheologice. Cezar Bolliac sau Cesar Bolliac a fost unul dintre fruntaşii revoluţiei din 1848.

Fiul doctorului Anton Bogliaco şi a Zincăi (n. Kalamogdartis), crescut de cel de al doilea soţ al mamei, Petrache Peretz. Îşi începe studiile cu un dascăl grec şi le continuă la Colegiul “Sf. Sava”, după ce încercase, în 1830, o scurtă carieră militară. Câmpineanu (căruia îi va rămâne devotat toată viaţa şi Heliade Rădulescu, în relaţie cu care va evolua de la stimă la violenţă inimiciţie) îl introduc în Soc. Filarmonica.

În 1836 scoate “Curiosul”, efemeră dar interesantă revista magazin, în care publică articole entuziaste despre Victor Hugo şi Shakespeare, traducând din “Doamna de Stagl şi sfaturi practice gospodăreşti”. Bănuit că ar fi participat la conspiraţia lui D. Filipescu din 1840, e arestat şi surghiunit la schitul Poiana Mărului (care devine, în viziunea patetică şi exagerată din epistola “La Maior Ion Voinescu II”, o “capişte druidă”, populată cu “eremiţi turbând”). Colaborează la revistele lui Barit şi Heliade şi e, din 1843, membru al “Frăţiei“. Figură proeminentă a Revoluţiei de la 1848, Bolliac îşi începe exilul în Transilvania, unde militează, prin gazeta sa “Expatriatul” (Braşov, 1849) şi prin acţiuni diplomatice, pentru unirea romanilor şi a ungurilor sub stindardul revoluţiei.

“Din zi în zi mai tristă, sărmană Românie;
De două veacuri jalea îţi creşte ne-ncetat!
Traian se miră, plânge, priveşte-a ta câmpie
Ce-o ştie câmp, odată de Acvil-apărat.

O! Tristă-i suvenirea la cei în agonie!
Amar e când te doare, să vezi că-eşti împilat,
Să-neci a tale lacrămi; să vii, cu bucurie,
A săruta şi mâna ce ştii că te-a trădat!

Pe cine aştepţi oare s-aline-a ta durere?
Pe-acela ce te suge? te calcă în picere?
Pe cei carii te-ar vinde de mii de ori p-un tron?

Te amăgeşti!… Dar, află şi crede în tăcere:
Oricare slăbiciune în chinuri ia putere…
În fiare creşte iute vârtutea lui Samson!” (Sonet)

În 1850 e la Paris, unde desfăşoară o intensă activitate propagandistică în favoarea Unirii Principatelor (colaborează la “Revista romana”, editează ziarul “Buciumul”) şi se preocupă de studii arheologice şi numismatice. După repatriere (1857), acţiunea lui politică (în care a renunţat la accentele socialist-utopice din prima tinereţe, adică la ideea desfiinţării familiei şi a proprietăţii, dar a rămas credincios democratismului burghez paşoptist) e susţinută de o publicistică excepţională prin calitate şi întindere: colaborează la “Romanul”, “Naţionalul”, “Dâmboviţa”, “Reforma” etc. şi editează “Buciumul” (1862), devenit, din 1865, “Trompeta Carpaţilor”. Dintre numeroasele funcţii culturale pe care le îndeplineşte (director al Arhivelor Statului în 1864, inspector al muzeelor, membru al Soc. Geografice Romane, membru de onoare al unor soc. franceze: Societe de Gaographie Comparee, Societe Francaise de Numismatique et d Archeologie), cea de preşedinte al Comitetului Arheologic din Bucureşti (1869) îi dă posibilitatea de a continua, oficial, cercetările care l-au pasionat toată viaţa şi pe care, convins de “misia arheologiei” de a dezvălui istoria dacilor (în spiritul “dacismului” paşoptist), le-a practicat cu mult entuziasm şi oarecare diletantism, sever cenzurat de Odobescu în “Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează” (1873).

“Mâine şi iar mâine; şi de mâine, mâine;
Astăzi e durerea, mâine fericirea:
Astfel crede-acela care n-are pâine,
Astfel şi bogatul: Toată omenirea
Crede şi aşteaptă mâine-ntr-ajutor!

Dar ăst mâine oară când se isprăveşte?
O, ce rătăcire! Mâine, e vecia.
Astăzi, este viaţa, cât omul traieşte:
Astăzi, e-ntristarea; Mâine, veselia:
Viaţa, este vrajbă; Moartea, e amor.” (Speranţa în ziua de mâine)

Pentru literatura română, Bolliac este important în primul rând prin articolele sale de teorie literară (manifestul Către scriitorii noştri, 1844; Poezia, 1846; Răspuns la articolul “Poezie”, 1845 etc). Pornind de la V. Hugo, de la Doamna de Stael şi de la socialiştii utopici, Bolliac, un anti-clasic consecvent, da prima definiţie românească integral romantică a poeziei, pe care o vede înzestrată cu o misiune socială imediată. În sens larg, poezia e, pentru Bolliac, o facultate spirituală prin excelenţă creatoare, ale cărei prime manifestări sunt religia, societatea, legile. Artele sunt, istoriceşte vorbind, un produs mai târziu al acestei vocaţii umane creatoare (“poetice”) şi ele (în special literatură, expresia cea mai completă a “poeziei intime”) sunt chemate să ocupe, în societatea modernă, locul organizator şi armonizator pe care 1-a avut, în vârstele primitive, religia. Poetul e, aşadar, substitutul modern al profetului, chemat să propovăduiască, într-o societate dominată de spiritul ştiinţei, armonia ideală a viitorului (egalitatea claselor, emanciparea femeii, desfiinţarea proprietăţii şi a familiei) – o armonie concepută pe linia viziunilor socialist-utopice. În literatură, Bolliac debutează în 1835, cu un volum de Meditaţii în proză, influenţate ca tonalitate sentimentală de Lamartine şi ca formulă de Nopţile lui Young (în versiunea franceză, sub formă de poeme în proză, a lui Le Tourneur). Cu Matilda, Moartea lui Abel, Tăierea a 12 boieri la Mănăstirea Dealului, încearcă adaptări sau compuneri dramatice cu subiect istoric local. Traducător al lui Hugo, Vigny, Musset, Ariosto s.a., Bolliac abandonează în poezie tonalitatea lamartiniană a debutului şi se orientează predilect spre o literatură socială cu puternice accente messianice, consonanta crezului formulat în La muza mea (1847), o ars poetică celebrând “Misia prescrisă creştinului poet”. Pornind de la aceeaşi idee a “misiei”, epistola La Maior Ion Voinescu II e o foarte lungă expunere (bazată pe exemple celebre şi pe exemplul personal) a suferinţelor care marchează, inevitabil, destinul de martir al poetului.

“I. Şi ce-ar fi poezia
Când n-ar fi frumuseţea?
Ce-ar fi ş-un muritor
Când n-ar simţi amor;
Ce-ar fi şi veselia
Când n-ar fi tinereţea;
Ce-ar fi nişte comori
La cei din închisori;
Ce-ar fi măreţul soare
La cel ce vederi n-are
Sau geme-n chinuiri;
Ce-ar fi o moştenire,
Ce-ar fi o fericire,
Ce-ar fi a ta iubire
La cel fără simţiri.

II. Albastra ta privire
E-atât d-atingătoare,
Ca şi un cer senin
Ce scoate un suspin
Din cel ce-n absorbire,
Îşi uită ce îl doare.
Spre cei ce-i arunca
Dulcea cătare-a ta, -
Abstracţie-n simţire, -
Îşi pierd a lor gândire;
În tine toţi trăiesc.
Răcoarea cea de sine
Ce-n preajmă-ţi simţi că vine,
Ăst vânt ce tragi în tine,
E suflet omenesc.” (Şi ce-ar fi poezia?)

Animate de idealuri generoase, poeziile sociale ale lui Bolliac, celebre în epocă (Sila, Carnavalul, Muncitorul, Clăcaşul, Ţiganul vândut etc), cultiva speranţa utopică a echilibrului social prin virtutea mântuitoare a “sarității”. Bolliac concepe poezia că o pledoarie care va salva lumea pe calea unei revoluţii în conştiinţă. Naivitatea concepţiei nu e egalată decât de naivitatea construcţiei poetice: poeziile sunt interminabile discursuri versificate, în care scene epice grupate antitetic – în maniera lui V. Hugo – funcţionează ca argumente pregătind concluzia, umanitarista şi lirica. Acest adept al poeziei sociale este incapabil să gândească poezia manifest, ale cărei tonuri bărbăteşti le va descoperi literaturii romane George Coşbuc atunci când abandonează, totuşi, în poezia socială predica umanitară, Bolliac creează fie marşuri cu iz de operetă (“Să bem, să bem, să bem / Că-i cu noi bătrânul Bem”), fie satire care amintesc rafinamentele poetice din Caracterurile lui Mumuleanu, că aceasta sentinţă concluzivă din Ciocoii în revoluţie“Iar ciocoii guleraţi / Sunt spurcaţi şi veni-nati”.

“Un Talent va şi ştiinţă;
Concheranul, conştiinţă;
Diputatul, semeţie;
Ministrul, ipocrizie,
Şi un prinţ mărinimie.
Judele, va iscusinţă;
Preotul, va umilinţă,
Şi ostaşul, va credinţă.

O fetiţă, modestie;
Tânăra, cochetărie,
Ş-amorezul, va mândrie.

Galantului, trebuie stare
Bărbatului inimă mare,
Şi nevestii, viclenie.
Amorului, împiedicare;
Moralului, puţină sare;
Temătorilor, plimbare; -
Iar cornaţilor, răbdare,
Ş-orăşencii,- nobilare.

Astea toate, în credinţă,
Sunt de mare trebuinţă.  ” (Cele trebuincioase)

Erotica, meditaţiile, epistolele sunt cultivate mai rar, nu însă mai puţin rudimentar. Epistola la Colonelul I. Câmpineanu se încheie, pedestru, cu întrebări despre sănătatea familiei, iar într-o meditaţie că Idealul şi pozitivul deliciile existenţei spirituale se consuma, în stil pre-vacarescian, în contemplarea armoniei cosmice (“Aleargă mieluşeaua, zâmbeşte floricică / Sticleţi şi filomile se sparg pe craci cântând”) şi în participarea la această armonie (“Şi inima-mi, că harfa, sloboade-un împreună/ La marele concert”). Structura fundamentală apoetica a lui Bolliac se verifică în felul cum receptează poezia populară: într-un foarte interesant studiu de etnopsihologie (Poezia populară, 1844), întreaga demonstraţie se întemeiază – tipic pentru gustul autorului – pe o poezie care începe cu memorabilul vers: “Lele, gaga, ce faci, fă?”; iar prelucrările de folclor pe care Bolliac le-a lăsat pot compromite până şi Legenda Meşterului Manole, care, în versiunea sa, ilustrează aforismul “La primejdie obştească / Trebuie unul să jartfeasca”, prin versurile următoare: “Şi de-atuncea mănăstirea / înceta de-a mai cădea. / Vânt, cutremur, n-o sminteşte, / Uta-n zid o sprijineste”. Cedând comandamentelor epocii, Bolliac s-a rătăcit în poezie cu convingerea că-şi împlineşte “legea / De apostol şi de bard” (Apostrofă) şi fără conştiinţă că-şi compromite talentul; un talent real, de prima mărime, care trebuia căutat însă în publicistica politică a scriitorului. Articolele politice ale lui Bolliac marchează naşterea jurnalisticii politice româneşti moderne. Într-o epocă în care jurnalistica se mai confunda cu oratoria, iar publicistica politică se desfăşoară în tonuri apocaliptice, Bolliac aduce nu numai un limbaj cu totul modern, ci şi o inteligenţă precisă, care delimitează, în introducerea fiecărui articol, “temă” şi defineşte cu exactitate termenii discuţiei. Construite printr-o subtilă dozare a argumentelor dispuse ascendent şi culminând adesea în ironie, demonstraţiile din articolele sale au o transparenţă logică fundamental opusă sentimentalismului patetic şi ineficient din poezie.

“Popor, faceţi loc! trece-un călător!
Un sfeşnic înainte ş-un preot după dânsul;
De săraci se duce un trist coşciug de lemn.
Înfăşurat în trenţe, un corp este într-însul,
Lacrime sau doliu tristarea nu însemn. -
Cei mari, vă plecaţi! trece-un cerşetor!

Bogaţilor, loc! trece-un călător!
Acel cerşetor care chiar ieri nu avea pâine,
Clopotul răsună, că a ajuns la port:
I-a încetat durerea şi grija pentru mâine;
Regii-s d’opotrivă cu cerşetorul mort.
Staţi, ţari şi cezari! trece-un cerşetor!

Loc! loc, suverani! trece-un călător!
Ţărâna-i se depune în urna veciniciei,
Unde concheranţii p-a lor o au depus,
Şi viermii putrejunei dau pânteci lăcomiei -
Sufletele toate se văd acolo sus.
Îndărăt, bogaţi! trece-un cerşetor!

Stăpânilor, loc! trece-un călător!
Vă trageţi, plecaţi capul, gătiţi-v-a răspunde:
Creatoru-ascultă pe cerşetorul mort.
Din câte-a tras aicea nimica nu ascunde; -
Greu or să răspundă acei ce griji nu port!
Tiranilor, loc! trece-un cerşetor! “ (Alaiul unui cerşetor)

Detaşat şi ironic, Bolliac operează în capodopera sa, Mozaicul social (1858), o reducere la absurd a ierarhiei sociale (cu 17 clase şi 5 “regnuri”) consfinţită de Regulamentul Organic şi urmăreşte consecinţele sociale ale regimului politic regulamentar în pagini excelente. Ceea ce defineşte statutul social al fiecărei clase sunt, evident, drepturile ei, comentate cu scânteietoare şi, pe alocuri, amară ironie:

“Întâia clasă de boieri de rangul întâi: excelentiile lor, basboierii şi banii mari cu căderea (…) să-şi încarce cu cusături de fir galben hainele pe guler, pe piepti, pe spete, se poale şi pe mâniei cât or putea să ducă (…) să poarte sabie, pinteni şi câţi fulgi albi vor pofti la pălărie (…). Întâia clasă din a doua clasă de boieri: dumnealor marii cluceri şi marii paharnici cu finiri tot albe dar foarte mult reduse, tot cu pantaloni albi dar cu foarte înguste lampasuri, şi tot cu pinteni, fără fulgi (…). Întâia clasă de boiernaşi, boieri de neam, singura nobleţa ereditară în Tara Românească (…) scutită de bir şi de bătaie (…). Cei ce exersează profesii liberale (…) au privilegiul a-şi exersa profesia şi a nu plăti nimic; despre ale bătăii însă nu se coprinde nicăieri că ar fi excluşi la împrejurări. Clasa bunicilor cu îndatorirea a plăti tot (…) bucurându-se de un singur privilegiu: să nu poată fi bătut de către subtcarmuitor în pricini mici corecţionale decât numai până la 25 nuiele deodată”.

Persiflând limbajul “cabalistic” al publicisticii lui C. A. Rosetti şi gestica apocaliptică prepaşoptista, anacronica la 1869 (Iară se iveşte coalitiunea), Bolliac diagnosticheaza şi ataca în fond îndepărtarea liberalilor de idealurile paşoptiste, îndepărtare pe care persistenta limbajului politic paşoptist e menită să o mascheze. Riguroasă şi echilibrată, publicistica lui Bolliac îndeplineşte funcţii demascatoare. Şi dacă, prin poezie, scriitorul e, esteticeste, contemporan cu Vacarestii şi Mumuleanu, prin proza politică el e contemporan cu Eminescu şi se înscrie printre cei mai valoroşi jurnalişti din literatura română.

“Nous naissons, nous vivons, bergère,
Nous mourons sans savoir comment;
Chacun est parti du néant:
Ou va-t-il?… Dieu le sait, ma chère.

Voltaire

Prieteni! priviţi zidul acela chinezesc,
Şi templii, elefanţii, colosuri egiptene,
Pagode suterane, pagode indiene,
Ce se mai lupt cu timpul ca neamul omenesc,

Şi spuneţi, unde-i omul ce-odată le-a zidit?
Priviţi Memfis, Efesul, priviţi Babilonia,
Cetăţile gigantici din Indii şi Asia,
Cui vreţi a le şti vârsta din stilul ce-a pierit!

Priviţi! Sidonul, Tirul ce pe profeţi au dat;
Gândiţi l-a lor putere, pe lumea cunoscută; -
Cătaţi-le-ţi ruina! A! este prefăcută
‘N acele elemente din care s-a creat!

Oari unde e mulţimea ce-atuncea le mărea?
Şi unde l-e comerţul? Unde le e oştirea?
Unde le este legea? Ce s-a făcut mărirea,
Ştiinţa, avuţia ce-atunci le înflorea?

Miraţi-vă-ţi acuma de cărămida lor!
Împleţi-vă-ţi muzeul de săpături, inscripţii!
Cătaţi chei d-alfabeturi! Croiţi-vă-ţi descripţii!
Râdeţi d-a lor credinţă, de epopeea lor!

Trei mii de ani vor trece si alţi pitici turbaţi
Vor popula deşerturi acuma neumblate.
Ca mâine Paris, Londra pe pietrele surpate,
‘Şi vor spune epopeea la altfel de-nvăţaţi.

……………………………………………
Ca mâine-n aste templuri, palaturi şi cetăţi,
Locaş al veseliei, al pompei, al trufiei,
Săracul unde-aţintă p-ăl beat de bucurie
Şi unde desfrânarea se-mbată-n nedreptăţi,

Castori or să s-adune; maimuţele, jucând,
Or să se strâmbe-n cioburi din lustrurile sparte;
Şi bufniţa, ciovlica, ţipând p-un colţ departe,
Vor trage prin palaturi haitic de lupi urlând… ” (Cugetare)

OPERA

Meditatii, Bucuresti, 1835;
Din poeziile lui ~, Bucuresti, 1843;
Poesii noue, Bucuresti, 1847;
Topographie de la Roumanie, Paris, 1856;
Poezii – Renasterea Romaniei, Paris, 1857;
Culegere de mai multi articoli..,, Bucuresti, 1861:
Calatorie arheologica in Romania, Bucuresti, 1861;
Monastirile din Romania (Monastirile inchinate), Bucuresti, 1862;
Monastirile din Romania (Monastirile zise Brancovenesti), Bucuresti, 1863;
Excursiune arheologica din anul 1869, Bucuresti, 1869;
Opere, I-II, ed. de A. Rusu, introducere de G. Munteanu, Bucuresti, 1956;
Scrieri, I-II, pref. de M. Scarlat, ed., note si bibliografie de A. Rusu, Bucuresti, 1983.

“Ai vrea, precum se vede, să-ţi mai aduci aminte
D-acea miniatură a sexului frumos,
D-a ei vioiciune, spirituasele-i cuvinte,
D-ocheada cea focoasă din ochiu-i amoros;

De ochii ei cei negri ce-ar sparge o-ntristare
A lumii toată în doliu, d-acel surâs ceresc
Ce veseleşte lumea ca ziua de sărbare,
De gestele-i vioaie şi timbrul îngeresc;

De buclel-ebenine, lucioase şi flotânde
Pe sânul d-alabastru, ca aripe de corbi
Ce fâlfâie pe bruma ninsorilor căzânde
Cu toată răsuflarea-i ce tu în drag absorbi? –

Pleca când am văzut-o, şi tremuram de frică;
Căci inima-mi sta gata cu dânsa a zbura.
Purta pe piept o cruce, o cruce mititica,
Pe care şi evreii părea c-ar săruta.” (Ai vrea, precum se vede, să-ţi mai aduci aminte)

Cezar Bolliac moare la 25 februarie 1881, Bucureşti.

Surse:
scivajournal.ro
autorii.com

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: