Campul de lupta de la Ogretin-Prahova , Biserica Stanesti-Valcea si prima femeie cronicar din istoria Tarii Romanesti

20 noiembrie 2016, ora 08:45, in categoria Actiuni / Articole / Creatii, File de istorie, Ninel Stama, Renasterea Ogretinului

 

 

 

Autor : Ninel Stama*****Despre Biserica Stăneşti, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, se cunoaşte din pisania scrisă în slavoneşte în pronaos că primii ctitori sunt Mogoş Banu şi fiul său, Mogoş Spătaru, dar nu se cunoaşte anul construcţiei. Ceea ce se menţionează este că picturile au fost făcute de Giura Logofătul şi soţia sa, Vilaia, ele fiind terminate la 28 octombrie 1536.

Biserica Stăneşti este construită din cărămidă, iar forma în care se află azi se datorează restaurării ei în timp, fără a se afecta cu nimic frumuseţea acestui monument. Există însă presupunerea că Biserica Stăneşti ar fi fost la început capelă într-o curte feudală, boierească, şi bine fortificată. Acest moment istoric se găseşte în documente datând din anul 1586 într-un act de danie al celor trei fraţi Buzeşti: Stroie, Preda şi Radu, împreună cu Stănilă Postelnicu. Ctitorii acestei biserici neavând moştenitori, dreptul la stăpânire trece asupra Buzeştilor, respectiv Stroie Buzescu, urmaş al lui Giura prin mama sa, Maria.

Biserica Stăneşti a fost înzestrată în vremea lui Stroie Buzescu cu moşii întinse, dar după moartea acestuia, la 19 mai 1615, Maria Băneasa şi Radu Postelnicu, fiii lui Radu Buzescu, clucer, închină mânăstirea Stăneşti Patriarhiei de Alexandria prin Chiril Lucaris. Patriarhia trece la arendarea moşiilor în tot timpul stăpânirii ei.
După câţiva ani de stăpânire a Bisericii Stăneşti de către Patriarhia din Alexandria, prin intervenţia fermă a iscusitei Sima, soţia lui Stroie Buzescu, biserica trece sub patriarhia lui Gherasim, fiind apoi sub administraţia „Săgarcii din Dolj”.

Din documentele care dau informaţii despre Biserica Stăneşti putem constata cu mândrie că acest monument, prin valoarea sa istorică, face parte din salba de perle ale neamului românesc.
La Biserica Stăneşti nu întâlnim obiecte din metale preţioase, dar se găsesc obiecte cu valoare istorică şi documentară, aşa cum sunt cele două icoane care datează din anul 1558 şi Evanghelia scrisă în hârtia vremii, legată în lemn şi piele maro, care datează din anul 1723 şi este scrisă cu litere chirilice.

Picturile în frescă ce se văd şi azi sunt cele originale, fiind făcute cu o măiestrie de neîntrecut de Giura Logofătul şi soţia sa, Vilaia. Picturile de la Stăneşti au o importanţă şi o valoare istorică deosebită întrucât sunt considerate printre cele mai vechi picturi de ansamblu din Ţara Românească. Istoricii noştri, în numeroase lucrări, subliniază importanţa şi frumuseţea de neîntrecut a picturilor de la Stăneşti care scot în evidenţă arta picturală a veacului al XVI-lea.

În acest măreţ monument istoric este înmormântat în pronaos Stroie Buzescu, generalul lui Mihai Viteazu, învingătorul tătarului, cel ce devenise ctitor al Bisericii Stăneşti în anul 1586. Pe piatra de mormânt sunt gravate scene din lupta dusă cu tătarul şi o interesantă inscripţie tradusă de profesorii Chirea şi Bălan.

Istoricul vâlcean Florin Epure povestește despre episodul dramatic dar încununat de eroism care l-a avut protagonist pe căpitanul lui Mihai Viteazu și în urma căruia se află scris primul text al primei femei cronicar din istoria Țării Românești.

 

“După asasinarea lui Mihai Viteazul, Movileștii au vrut să-și pună domn în Țara Românească pe unul de-al lor, Simion Movilă. Radu Șerban, unul dintre apropiații lui Mihai, a dus, însă, lupte cu Simion Movilă, pretendentul moldav, care avea sprijin din partea tătarilor. Luptele s-au dat la Obretin și Teișani (Prahova), în zilele de 13 și 14 septembrie 1602, dramatismul confruntării fiind consemnat și în documentul voievodului Radu Șerban, citez, “au venit mulțime de oști de-ale lor asupra noastră a tuturora și au năvălit peste noi și au aruncat ei atât de multe din săgețile lor asupra noastră, încât nu se putea vedea fața soarelui de săgețile lor și de atâta bătălie răsunau codrii și munții de bătălia lor și nu se mai puteau înțelege unul cu altul’, explică prof. dr. Florin Epure. 

La un moment dat, pentru că deznodământul bătăliei nu se putea decide pentru niciuna dintre părți, s-a convenit ca un viteaz din ambele tabere să se confrunte în luptă. Din partea muntenilor s-a oferit Stroe Buzescu și din partea tătarilor a fost trimis Mârza, cumnatul hanului tătar Ghazi Ghirai al II-lea ibn Devlet Bora. Se spune că alura uriașă și figura îngrozitoare a “păgânului” i-a făcut pe români să amuțească atunci când l-au văzut.

“Cu toate că nu mai era în puterea tinereții, Stroe Buzescu a dovedit mult curaj și abilități deosebite în lupta cu uriașul tătar care a murit înjunghiat de sabia sa. Victoria lui Radu Șerban a fost posibilă datorită acestui succes dar și în urma unei acțiuni diplomatice și militare coroborată cu factorii politici influenți în zonă. Deși victorios, Stroe Buzescu a fost rănit la obraz de arma otrăvită a tătarului. Această rană infectată cu venin de viperă nu s-a mai putut vindeca, cu toate insistențele doctorilor brașoveni și, după trei săptămâni, eroul de pe campul de lupta Ogretin- Teișani s-a sfârșit din viață, la 2 octombrie 1602.

Placa tombală a lui Stroe Buzescu
Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Funestul eveniment a fost versificat de Dimitrie Bolintineanu, care îl confundă, însă, pe Stroe cu fratele său, Preda, mai spune istoricul Florin Epure.

Soția sa, Sima Stolniceasa, care se trăgea din neamul boierilor Rudeni, i-a luat trupul și l-a îngropat la mănăstirea Stănești din Vâlcea. Pe lespedea de piatră care-i acoperă mormântul a fost reprodusă, în basorelief, scena luptei cu tătarul.

Foto: (c) Liviu Popescu / AGERPRES FOTO

Inscripția, în românește, alcătuită chiar de soția răpostului, arată războaiele la care a participat stolnicul, dar mai ales cel de pe campul de lupta Ogretin – Teișani: ‘(…) iară jupânul Stroe, atâta nevoe pre creștini văzând, stătu înpotriva tatariloru, de să lovi cu cumnatul hanului și-lu junghie pre tătaru. Și dintr-acelu război să răni la obraz și peste trei săptămâni să tâmplă moarte, în luna lu octovrie 2 zile, văleato 7110. Și nu fu pre voe câinilor de tătari. Dumnăzeu să-l erte !’ (C. Bălan, ‘Inscripții medievale…’).

“Sima Stolniceasa, o figură legendară prin fidelitatea față de soț, cea care ne-a lăsat această unică și minunată capodoperă a limbii române vechi și pe care o putem numi prima femeie cronicar de la noi, va fi înhumată, conform dorinței sale, alături de bravul ei bărbat. Deasupra mormintelor se află zugrăvite pe frescă portretele lor și ale celorlalți ctitori. Faptele istorice și dramatismul acelei confruntări medievale sunt completate și de povestea de dragoste reliefată simbolic de Sima Stolniceasa prin acea floare pe care i-a pus pe meșteri să o sape în dreptul soțului său, ca ultim semn al dragostei ce i-o purtase în viață. Și așa stau ei, nedespărțiți de veacuri, în moarte ca și în viață, în pronaosul bisericuței de la Stănești-Lunca’, conchide istoricul Florin Epure.

 

De asemenea, în pridvor a fost înmormântat jupânul Dumitru Ban; în pronaos au fost înmormântaţi Sima, soţia lui Stroie Buzescu, la începutul secolului XVII, Preda Postelnicu, fiul ctitorilor picturii, Giura Logofătul şi Vilaia. În naos mai există un mormânt datând din secolul al XVI-lea pe care marele istoric Nicolae Iorga nu a mai putut citi decât: „Monahia va…”.
Documentele atestă că în curtea acestei biserici existau câteva chilii necesare pentru o modestă obşte de călugări, care cu siguranţă şi-au adus contribuţia la întreţinerea bisericii şi săvârşirea cultului religios.

Monumentul istoric de la Stăneşti, cu care toţi ne mândrim astăzi, este opera restaurării în timp şi, mai ales, a anului 1937, la care au participat enoriaşii sub conducerea preotului paroh Dumitru Gr. Popescu, sub îndrumarea şi sub supravegherea Comisie Monumentelor Istorice, care au înlăturat unele modificări survenite în decursul timpului, păstrând în schimb altele.

Dumitru Almas surprinde in “Povestiri istorice” eroismul lui Stroie Buzescu si dragostea fara de seama ce i-a purtat-o sotia sa, Sima.

În oraşul Târgovişte, în vechea Curte domnească, se află un turn înalt rotund, cu marginile de sus crestate sau crenelate. Se numeşte Turnul Chindiei. A fost zidit în vremea lui Vlad Ţepeş şi durează şi azi, mândru şi puternic.

După moartea lui Mihai Viteazul, mulţi duşmani au pornit iar să prade ţara. Mai ales hanul tătar a năvălit cu oaste multă asupra românilor. O ceată mare din această oaste a atacat Curtea domnească din Târgovişte şi a jefuit-o. Ca să scape de răul jefuitorilor, două femei, Sima, soţia lui Stroe Buzescu, căpitan vestit al lui Mihai, şi Maria din Butoieni, s-au adăpostit în Turnul Chindiei, zăvorând porţile. S-au apărat, aruncând din vârful turnului cu pietre, cu săgeţi, cu apă clocotită şi chiar cu cărbuni aprinşi. Foarte furioşi, acei tătari au vrut să dea foc Curţii domneşti. Dar Sima şi Maria au tras cu arcul şi, cu săgeţi bine ochite, au doborât pe tătarii care se apropiau cu făcliile să le arunce pe acoperişul curţii.

Văzând atâta îndârjire tătarii s-au retras. N-au ajuns prea departe, căci i-a întâmpinat căpitanul Stroe Buzescu, cu ceata lui de viteji, şi i-a spulberat ca pe nişte frunze în vânt.

După această ispravă, Stroe Buzescu şi ceata lui s-au alăturat la oştirea voievodului Şerban Basarab, aflat în luptă cu tătarii. S-a bucurat mult acel voievod român că un vestit căpitan al lui Mihai Viteazul vine să-l sprijine în bătălie.

Şi, în adevăr, i-a fost de cel mai mare ajutor. Trei zile s-au bătut românii cu tătarii. Le cădeau armele din mână de oboseală, dar nu voiau nici unii nici alţii să se lase înfrânţi.

Ci, văzând atâta sânge vărsat şi pierdere zadarnică de vieţi omeneşti, han-tătarul a trimis vorbă în tabăra românilor: “Poate ar fi mai nimerit, a zis el, să se aleagă un oştean, cel mai puternic. Eu îl trimit pe nepotul meu, voinicul voinicilor şi viteazul vitejilor.”

Căpitanii români se uitară unul la altul , neştiind ce răspuns să dea.

M-aş duce eu, a zis căpitanul Radu Buzescu, dar dacă nu-l birui pe tătar, înseamnă că am pierdut războiul. Nu pot să iau asupră-mi asemenea grea răspundere.”

Văzând şovăiala fratelui său, Stroe Buzescu a ieşit în faţă:

“Mă duc eu, Măria ta”.

Du-te, Stroe, şi apără-te vitejeşte”, l-au îndemnat domnul şi ceilalţi căpitani.

La un semn, oştile române şi tătare au încetat lupta şi au făcut roată, lăsând la mijloc loc celor doi luptători: Stroe şi nepotul han-tătarului.

Văzând pe tătar cât de voinic şi de groznic era, românii au amuţit. În schimb, tătarii şi “viteazul vitejilor” îi ocărau pe ai noştri în fel şi chip. Le strigau cuvinte urâte, ca să-i umilească şi să le strecoare spaima-n inimi. Românii tăceau şi priveau cu îngrijorare, aşteptând sfârşitul cumplitei încăierări.

La început, cei doi luptători s-au bătut cu buzduganele. Apoi s-au alergat cu caii şi s-au izbit în scuturi. S-au lovit cu săbiile, cu iataganele şi cu paloşele. De câteva ori s-a părut că Stroe cade răpus. Mai ales ca tătarul a atins cu vârful iataganului obrazul românului Stroe, iar sângele a început să-i curgă şiroi.

Dar tocmai când toată tătărimea răcnea, turbată de bucurie, că omul lor biruia, iar românii aşteptau, cu sufletul la gură, ca Stroe să se prăbuşească la pământ, acesta s-a răsucit şi, cu o însutită putere, fulgerător, a împlântat paloşul în trupul mare al tătarului, prăbuşindu-l de pe cal.

În clipa aceea, toţi tătarii au încremenit. Nu le venea a crede că “voinicul voinicilor şi viteazul vitejilor” zăcea la pământ, în ghearele morţii.

Sosise rândul românilor să chiuie de bucurie: Stroe al lor biruise!

Cum a fost legământul, han-tătarul a poruncit hoardei să se retragă, lăsând victoria la români.

Se spune că Sima, soţia lui Stroe Buzescu, stând sus, între crenelurile Turnului Chindiei, ar fi văzut aşa, cu ochii minţii, acea nemaipomenită luptă şi biruinţă a soţului ei. Cu bucurie, dar şi cu îngrijorare în inimă, a coborât repede, a încălecat şi a alergat până la locul luptei. Găsi pe români bucuroşi că i-a răzbit pe tătari, dar, în acelaşi timp, mâhniţi că obrazul rănit al lui Stroe se înroşea şi se umfla tot mai tare.

Sima şi-a dus soţul în grabă la doctorii din Braşov. Aceştia au constatat că tătarul n-a luptat cinstit: îşi muiase vârful iataganului în venin de viperă. Aşa că în a douăsprezecea zi după eroica luptă, Stroe a murit otrăvit.

Sima l-a înmormântat cu multă cinste; apoi a pus un meşter  pietrar să sculpteze, pe lespedea mormântului său, înverşunata luptă a lui Stroe cu tătarul.

Am dorit prin acest articol sa iti fac cunoscut tie,  cititorule , o pagina din istoria insangerata a neamului romanesc si legatura istorica dintre primul text, al primei femei cronicar al Tarii Romanesti, Biserica din satul Stanesti ( Comuna Lungesti-Valcea) si Satul Ogretin (din Comuna Drajna-Prahova). 

 

SURSE : agerpres.ro/cultura, istoriiregasite.wordpress.com, site Primaria Lungesti, crestinortodox.ro, Dumitru Almas “Povestiri istorice”

AUTOR : Ninel Stama

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: