Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist şi poet

4 ianuarie 2017, ora 07:55, in categoria Atelier literar, Maria Dumitrache

 

*Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist şi poet

 

 

La doi paşi de tranşee,
Pe coasta lină,
Un soldat îşi coase haina ruptă
Şi, în infinit nepăsător,
Aşa cum stă turceşte,
Din când în când şi-ntoarce faţa suptă
Spre cer, spre soare
Şi zâmbeşte
În ploaia ireală de lumină.
(Primăvara)

S-a născut la 22 aprilie 1894, la București. A fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al romanului modern.

Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de naşterea scriitorului) şi al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliţie Tudor Popescu, din mahalaua Moşilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava“ şi la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Bucureşti. Rezultatele bune la învăţătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultăţii de Filozofie şi Litere de la Universitatea Bucureşti. Îşi ia cu brio licenţa, cu calificativul „magna cum laude“, în faţa unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timişoara. Îşi ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un cîmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile şi fetele de azi, sub pseudonimul Raul D.

Între 1916 – 1918 participă ca ofiţer la primul război mondial, iar experienţa trăită acum se regăseşte în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat şi pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăşi în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă, după cum îşi notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie şi de atenţie cu care alţii pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în şoaptă» eu rămân vecinic absent“. Ambianţa războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la Bucureşti.

“Nu i-am vorbit nevesti-mi o săptămână.
Am mâncat singur în birou. Peste câteva zile, la masă la prieteni, mi s-a părut însă că rezerva mea nu mai are sens, şi am stăruit toată seară pe lângă o femeie frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca mine. Când spun “am stăruit” e un fel de a vorbi. După un uşor început, ea, dezlănţuită, m-a copleşit cu prietenia ei. Tot ce a făcut nevastă-mea la ţară, aci s-a reeditat într-o singură seară. G. nu era acum de faţă. Ca să nu pară prea supărător, femeia a dat o nuanţă de glumă lucrurilor. A declarat că dăruieşte pe bărbatu-său nevestei mele, că mă iubeşte, a făcut scandal când mi-a luat cineva locul de lângă ea. Am vorbit despre femeile grase şi slabe şi, ca să-mi arate că ea e numai înşelător slabă, în faţa tuturor, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o, apăsat, pe şoldul ei plinuţ… Strânge!… Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef în casa lui Putifar. Cum mă lăsa un moment liber fugeam, dar mă căuta şi mă aducea înapoi. Sâcâita, dezorganizată, nevastă-mea era vânată, glumea galben, iar de câte ori îmi aduceam aminte de ea şi o priveam, îi întâlneam ochii mari şi îndureraţi asupra mea.
Noua mea entuziastă m-a silit să dansez cu ea, deşi dansam prost. Pe urmă m-a luat de mâna şi m-a dus într-un salonaş cu divanuri: “Hai, să fim singuri”.
Eram stânjenit de parcă numai în străchini călcam. Ne-am rezemat, lungiţi unul lângă altul şi m-a întrebat tot soiul de prăpăstii. Când s-a abătut din întâmplare cineva pe la noi s-a înfuriat, s-a dus la birou, a luat un toc şi hârtie, a scris un afiş: “Intrarea oprită… pereche amoroasă!” Cei care veneau, citeau, râzând ca de o glumă bună, şi plecau, cerându-şi scuze ipocrit. Glumea, fireşte, dar asta n-a împiedicat-o să-şi frământe sânii de coastele mele şi să mă sărute, când i se părea că nu vine nimeni.
I-am spus că trebuie să fim cuminţi, m-am smucit şi am plecat. Mi-era ruşine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, şi mă gândeam la situaţia delicată în care soţia asta vulgară – cu gluma ei menită să mascheze abil o purtare mai precisă – îşi punea bărbatul. Nu mi se părea suficientă scuza că e vinovat că nu ştie să-şi stăpânească nevasta şi nici nu mi se părea că “trenurile nu trebuie lăsate să treacă” sau că trupurile “şarmante”, care se doresc şi se întind, sunt deasupra oricărei “ridicole filozofii”. Dealtminteri, ca să se poată trece puntea periculoasă, se face aci un cadril de naivităţi. Femeile, ca să poată realiza toată aventura, se prefac că o socotesc ca pe un joc naiv, dar în acelaşi timp bărbatul serios “care nu ştie să profite” e acuzat, el, de “naivitate”.
La ele însă naivitatea, prefăcută şi cu scop precis, e dintre acelea pe care o practică unii escroci, în primele momente, “făcând pe proştii” în faţa unui judecător de instrucţie, declarând că au încasat cecul fals la bancă, în glumă, ca să facă o farsă unui prieten de la Hamburg. Dar judecătorul, ştiutor, cu privirea rece, pune zâmbind lucrurile la punct.
Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni. Noua mea amică a venit după mine: “Eşti un caraghios”, şi mi-a fixat o întâlnire în oraş.
Cealaltă era geloasă şi suferea. Simţeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?
Acasă, furioasă şi îndurerată, mi-a spus:
- Acum cred că ai să-mi dai dumneata explicaţii mie.
I-am arătat că n-am făcut nimic mai mult decât ea la Odobeşti.
- Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipăit cu el, nu m-am înfundat, cu anunţuri obraznice, într-o cameră cu divanuri.
E adevărat că până acolo nu ajunsese, dar nu e mai puţin adevărat că tot eu mă simţeam în pagubă.
A ţinut să-mi plătească însă, cu vârf şi îndesat, întâia dată când ne-am găsit iar în “bandă” cu el. A stat mereu, aproape în braţele lui. Îmi spuneam că nu e decât o pedeapsă şi că, dacă vrea să mă pedepsească, însemna că nu-i era indiferent că eu preferasem altă femeie, deci mă iubea. Cu toate astea, fizic … spectacolul mi-era de neîndurat. Nu aveam tăria să văd, orice mi-aş fi spus, cum femeia pe care o iubesc e ţinută în braţe de un bărbat, şi i-am spus-o vecinei mele de rândul trecut şi de data asta, care mă urmărea zâmbind.
- Dar dacă ai iubi o actriţă, care, pe scenă, ar trebui să-şi îmbrăţişeze pătimaş partenerul, să-l sărute lacom pe gură?
I-am lămurit, cutremurat, cu cea mai simplă sinceritate:
- Cred că niciodată n-aş putea iubi o actriţă.
M-am apropiat de divanul din colţ unde se găsea nevastă-mea şi i-am spus că plecăm acasă.
- A! Cum aşa devreme? Nu; mai rămânem.”

(Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

Încă din anul 1920 participă la şedinţele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor şi a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

“Veneam în ziua aceea cu braţul plin cu flori … Nu mă așteptase … Nu dorisem decât să retrăiesc o clipă … ceva din trecut și mă supuneam acestui demers cum primești un singur pahar de vin, știind că mai multe nu ai putea suporta. Dar servitorul mi-a remis un bilet cînd am sunat. Un plic odios, de un albastru pal, aproape alb. Parcă un gând otrăvit mi s-a împrăștiat în sânge și mi-a uscat pielea. Nu știam ce să răspund, nici n-am citit biletul, pentru că acum conţinutul lui mi-era indiferent. Altă-dată mă adânceam în cercetarea motivelor, cum ai căuta izvorul apei neregulat subterane într-o grotă. Mi-era acum numai o milă imensă de bucuria mea și de florile pe care le aveam în braţe. Am regretat pe urmă brusc că am dat drumul trăsăturii – din superstiţie – căci eram atât de obosită, că nu mai puteam merge pe jos, și parcă din senin am început să sufăr în tot corpul cum revin durerile dacă a trecut prea repede anastezicul. Mă strîngeau pantofii, mi se lipeau nădușite, de-a lungul picioarelor, jartierele. Nu știu de ce mi-a fost rușine să mă vadă servitoarea că aduce flori neprimite acasă și asta era fără temei, pentru că de obicei îmi cumpăr singură flori, pe care le aduc și le risipesc în vasele smălţuite. Dar gândirea mi-era atît de dezorientată și mă puteam folosi de o logică jignită tot atât de puţin cât te poţi sprijini pe un picior bandajat. Încruntasem sprîncenele ca să nu-mi dea lacrimile și regretam stupid pe un singur ton, cum, îţi aduci aminte când ai fost la noi la vie, cânta neîntrerupt din fluier, aceeași măsură nebunul care se întorcea cu vacile. De ce a făcut asta? Singur m-a chemat și eu am venit să fac un lucru drăguţ, nerefuzînd să retrăim o oră dintr-un trecut atît de plin de bucurii neclasate încă”.

(Patul lui Procust)

 

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morţii în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său şi unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la Bucureşti. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoiţescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrăţişase principiile realismului socialist şi devenise unul dintre susţinătorii noului regim comunist.

 

Opera literară
Teze şi antiteze (1936), eseuri
Modalitatea estetică a teatrului (1937), teza de doctorat
Husserl – cu o introducere în filozofia fenomenologică, un capitol din Istoria filosofiei moderne (1938)
Doctrina substanţei 1940, editată integral postum în (1988), eseu filosofic

Romane

”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930)
Patul lui Procust (1933)
Un om între oameni (1953 – 1957, rămas neterminat)

Nuvele

Turnul de fildeş (1950)
Moartea pescăruşului (1950)
Mănuşile (1950)
Cei care plătesc cu viaţa (1950)

Poezie

Versuri. Ideea. Ciclul morţii (1923)
Un luminiş pentru Kicsikem (1925)
Transcedentalia (1931)
Din versurile lui Ladima (1932)

Dramaturgie

Jocul ielelor 1918
Act veneţian, 1918-1946
Suflete tari, 1921
Danton, 1924-1925
Mioara, 1926
Mitică Popescu,1925-1926
Dona Diana, comedie în gustul Renaşterii în zece tablouri după Moreto, 1938
Iată femeia pe care o iubesc, 1943
Prof. dr. Omu vindecă de dragoste, 1946
Bălcescu, 1948
Caragiale în vremea lui, 1955

Însemnări

Rapid Constantinopole – Bioram (1933), reportaje de călătorie
Note zilnice (1975), postum, jurnal intim, editat de Mircea Zaciu.

Camil Petrescu este un scriitor modern. Pentru el “arta nu e o distracţie, ci un mijloc de cunoaştere” a sufletelor omeneşti cu instrumente pe care nu le posedă ştiinţa. De aceea arta şi literatura depun “sforţări penibile, istovitoare şi uriaşe”, pentru a releva adevărul şi a-l face accesibil în toată profunzimea lui. “Nu stearpă «artă pentru artă» – spune el – ci o artă pentru adevăr”. Camil Petrescu cere literaturii autenticitate, de aceea pentru el opera literară este “un dosar de existenţe”, o succesiune dramatică de fapte şi întâmplări concrete, a căror semnificaţie se revelează în conştiinţa lucidă.

George Călinescu spunea: “Camil Petrescu pare proustian, dar el nu a putut împrumuta de la Proust decât elemente superficiale de expoziţie. În romanele sale regăsim eterna opoziţie, caracteristică civilizaţiei noastre, între o lume aprigă, dotată să parvină, şi intelectualul delicat, care rămâne un învins”.

 

Bibliotecile cu rafturi şi zăbrele
Sunt pline
De tomuri grele
Pergamente şi colecţii vechi nepreţuite
Legate-m marochine,
În care zac orânduite
Ierarhic subt capitole şi titluri
Mii şi milioane de idei,
În zeci de mii de tomuri, anexe
Şi opuscule
Cu pagini încărcate de calcule subtile
Ca mici desemne
-Arabescuri-
De cercuri seci, de semne
Şi magice majuscule.

(Ideea)

 

 

 

Bibliografie

Literatura Română, Manual pentru clasa a XI-a, Buc, 1977
Istoria Literaturii Române contemporane – Eugen Lovinescu
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, ed Litera, 2001
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu

 

 

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: