Călin Gruia, poet, prozator şi autor de poveşti şi versuri pentru copii

9 mai 2017, ora 08:00, in categoria Atelier literar

 

Călin Gruia (pseudonim al lui Chiril Gurduz) s-a născut la  21 martie 1915, Trifeşti, judeţul Orhei, Regatul României. Este fiul Alexandrei (născută Galbură) şi al lui Vartolomeu Gurduz, ţărani. Urmează şcoala primară în satul natal şi termină apoi Şcoala Normală din Orhei (1936). Un timp lucrează ca învăţător în Tvardiţa, din judeţul Tighina, şi la Umbrăreşti. Concentrat ca ofiţer în rezervă, este trimis pe frontul de Răsărit (1941-1944) şi cade prizonier, rămânând în lagăr până în 1948.

 

Din 1951 devine redactor al emisiunilor literare pentru copii din cadrul Radiodifuziunii Române. Debutează cu versuri în 1938, la revista „Speranţa” (Orhei), iar prima carte, placheta Litanii de seară, îi apare în 1942. A colaborat la reviste din Chişinău, „Basarabia literară”, „Roza”, şi la cele pentru copii din Bucureşti: „Luminiţa”, „Arici Pogonici”, „Cutezătorii” etc.

Cu toate că începuturile literare ale lui Gruia se leagă de poezie, când revine în viaţa literară se va dedica scrisului pentru copii, prima lui culegere de poveşti fiind Nucul lui Toderiţă, tipărită în 1952. Harul basmelor, odată descoperit, se va revărsa necontenit într-o mulţime de snoave, poveşti, basme, legende, poeme versificate, toate alcătuind o lume fermecată, care atrage – dacă nu acaparează – publicul mai tânăr sau mai vârstnic, prin amestecul reuşit de pitoresc, umor şi fantezie.

Fie că e vorba de prelucrări ale unor vechi motive populare de basm (Ciuboţelele ogarului, Nuieluşa de alun, Izvorul fermecat, Domniţa de rouă etc.), fie că e vorba de întâmplări rememorate din propria copilărie (Pânzele mamei) sau din primul şi al doilea război mondial (Onică, De-a visele…), Gruia se dovedeşte un neobosit povestitor, sfătos şi fantezist, care a cultivat în scrierile sale frumosul şi plasticul, oricare din poveştile sale, „clasice” de-acum, putând fi calificată drept poem în proză.

 

De altfel, către sfârşitul vieţii, în 1988, a revenit la preocuparea pentru propria poezie şi a publicat un volum de versuri, Călătorii, cuprinzând poeme scrise între 1940 şi 1970. Autorul şi-a încercat mâna şi în scenariul de film (Măriuca) sau de teatru, fără să exceleze, aşa cum a făcut-o în literatura pentru copii.

Moare la 9 iulie 1989, Bucureşti.

Opera literară
Litanii de seară, Bucureşti, 1942;
Nucul lui Toderiţă, Bucureşti, 1952;
Ciuboţelele ogaruIui,Bucureşti, 1954;
Nuieluşa de alun, Bucureşti, 1954;
Poveste mică pentru cei mici, Bucureşti, 1954;
Povestea lăcrămioarelor, Bucureşti, 1955;
Profesorul cel nou, Bucureşti, 1955;
Izvorul fermecat, Bucureşti, 1956;
Minunata-mpărăţie cu palate de hârtie, Bucureşti, 1957;
La „Drumurile lumii”, Bucureşti, 1959;
Poiana lunii, Bucureşti, 1960;
Onică, Bucureşti, 1962;
Vineri la amiază…, Bucureşti, 1962;
Drumul spune poveşti, Bucureşti, 1963;
Di-Di-Ri, Bucureşti, 1964;
Ograda, Bucureşti, 1965;
De-a visele…, Bucureşti, 1965;
Ospăţul, Bucureşti, 1966;
Poveşti, Bucureşti, 1967;
Jucăuşul, Bucureşti, 1967;
Domniţa-de-Rouă, Bucureşti, 1969;
Măriuca, Bucureşti, 1970;
Vântură-lume, Bucureşti, 1971;
Cu ochii ca iarba…, Bucureşti, 1972;
Acolo, colinele ard, Bucureşti, 1974;
Ramura de măr înflorit, Bucureşti, 1974;
Peretele de lut, Bucureşti, 1975;
Scrisori pentru fluturi şi pietre, Bucureşti, 1976;
Prinţul de hârtie, Bucureşti, 1977;
Moara lui Elisei, Iaşi, 1979;
Prietena mea Cateluţa, Bucureşti, 1979;
În norii ce vin şi se duc…, Bucureşti, 1980;
La „Valsul dimineţii”, Bucureşti, 1981;
Poiana de argint, Bucureşti, 1982;
Pânzele mamei, Bucureşti, 1984;
Nălucile nopţii, Bucureşti, 1985;
Pădurea Mărgăritei, Bucureşti, 1987;
Călătorii, Bucureşti, 1988.

«La malul apei era o salcie uriaşă. Sub salcie creştea cea mai frumoasă iarbă din lume. Apa şuşotea printre pietre, vântul legăna încet ramurile copacului, iar Mădălina citea cu glas tare o poveste. Glasul fetiţei se amesteca lin cu murmurul pârâului, cu şoapta frunzelor, iscând un fel de cântare nemaiauzită. Când Mădălina închise cartea auzi în văzduh un zbârnâit ca de aripi de cărăbuş. Pâna să se dumirească, se pomeni lânga ea cu un pitic cât o lingură de supă, şi cum tocmai în clipa aceea apunea soarele, piticul spuse: “Bună seara!” cu o voce de clopoţel.
Mădălina băgă de seamă că noul sosit şedea pe un covor mic, cam vechi, zdrenţuit şi întrebă:
“Covorul fermecat?”
Piticul strânse din umeri şi Mădălina îl întrebă iar:
“Te-ai rătăcit?… Vii de pe tărâmul celălalt?”
“Şi da şi nu”, îi răspunse în doi peri piticul. Am auzit din văzduh glasul tău, iar salcia asta mi s-a părut un palat… Trebuie să ajung pâna mâine seară într-un anume loc.”… ”Aş putea oare să te ajut?” îl întrebă Mădălina.
“Cred că da, nu mă pot duce cu mâna goală, cum se spune. Pe tărâmul acela sunt câţiva copii şi aşteaptă să le spun o poveste. Şi eu nu mai ştiu niciuna. Le-am isprăvit. Am ştiut mii şi mii de poveşti. Dar cum spun una, cum o uit. Cum spun alta, cum o uit. Şi tot aşa, tot aşa am ajuns la margine…”
Şi cum faţa piticului se posomorî un pic, fetiţa îi întinse cartea:
”Ţi-o dau!”
Piticul se înroşi în pomeţii obrajilor şi spuse că nu ştie să citească şi că-i vine să moară de ruşine. Mădălina încercă să-l încurajeze:
“Dacă-i aşa, ia-ţi covoraşul subsioară şi hai cu mine.”
Piticul nu aşteptă să fie poftit de două ori. Îşi făcu sul ţesătura fermecată, îşi dădu fesul mai spre ceafă şi porni către casa Mădălinei, care nu era prea departe. Intrară tiptil în cămăruţa păpuşilor, care pentru o clipă deschiseră ochii. Mădălina îl rugă pe elefantul Vasiie să se mute în patul elefantului Năilă, care era plecat la băi. Piticul se întinse în patul elefantului Vasiie şi spuse:
“Ce bine! Demult n-am mai dormit într-un pat atât de curat…”
După ce mâncă o fragă şi trei cireşe, spuse mulţumit:
“Madalina, poţi începe povestea. Te ascult bucuros…”
Mădălina aprinse lampa, luă cartea şi prinse să citeasca… Piticul zâmbea. Aţipea. Se trezea. Trăgea din lulea… Şi iar zâmbea. Şi iar aţipea. Păcat că nu eraţi şi voi de faţă să vedeţi şi să ascultaţi cât de frumos citea Mădălina.
“Aşa-i că ai terminat clasa I cu media 10?” a întrebat-o când a terminat de citit.
“De unde ştii? Esti un adevărat vrăjitor…” se minună Mădălina.»
(Un oaspete neobişnuit)

Surse:
e-povesti.ro
bibliobihor.ro
poezie.ro
crispedia.ro

Autor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: