Anton Pann, scriitor, tipograf şi culegător de folclor, compozitor şi profesor de muzică religioasă

17 octombrie 2013, ora 01:13, in categoria Atelier literar

*Anton Pann, scriitor, tipograf şi culegător de folclor, compozitor şi profesor de muzică religioasă

“Peste un râu foarte mare
Şi repede curgător
Vrând să treacă oarecare
Scump, de argint iubitor,
Mergând pe pod, cum să pare,
Unde-a călcat, n-a văzut,
C-atât s-a-mpiedicat tare,
Cât drept în râu a căzut.
Ş-începu să strige-n apă:
“Aoleu! mă înec! mor!
Vino, lume, de mă scapă,
Da-mi mână de ajutor!”
Un pescar, din întâmplare,
Care aci s-a aflat
Spre acestui scăpare
Degrab’ în râu s-aruncat,
Şi cu multă osteneală
Spre el tare înotând,
L-a ajuns ca-ntr-o clipeală,
Coraj dându-şi strigând:
“Dă-mi mâna încoaci mai tare,
Întinde-o mai în grab’,
Să te scap de înecare.
Fii cu curaj, nu fii slab”
Pe “dă-mi” auzind prin unde,
Scumpul mult s-a supărat.
“Nu-ţi dau nimic”, îi răspunde.
Ş-în adânc s-a cufundat.”
(Scumpul)

Anton Pann, pe numele lui adevărat Antonie Pantaleon-Petroveanu, s-a născut între 1793-1797 (având data naşterii încă incerta), la Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria.
Fiu al lui Antonie Pantoleon (Pantaleon sau Pandoleon) Petrov (mai târziu, Petroveanu), arămar aromân, Pann părăseşte locurile natale în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, când mama sa, Tomaida, rămasă văduvă, pribegeşte cu copiii în nordul Dunării, aşezându-se o vreme la Chişinău şi, din 1812, la Bucureşti. Tânărul Antonie, cu vocea lui neobişnuit de frumoasa, îşi începe cariera de cântăreţ de biserică la Chişinău. O continuă la Biserica Sfinţilor şi la biserica Olari din Bucureşti.Câţiva ani la şcoala de psaltichie a lui Petru Efesiu (1816-1819), unde învaţă şi meşteşugul tiparului, şi, abia la 36 de ani, o încercare de a frecventa clasa a patra de franceză la Şcoala de la „Sf. Sava” – cam la atât se limitează învăţătura lui sistematică. Iar cariera de psalt şi de profesor de muzică religioasă şi-a făcut-o unde şi după cum îl mâna soarta: la biserica din Şcheii Braşovului în 1821, când se refugiază din cauza „zaverei” lui Tudor Vladimirescu, la o şcoală a episcopiei din Râmnicu Vâlcea (1826-1828) şi, din nou peste munţi, la Braşov, unde Pann, fire întru totul lumească, este nevoit să se refugieze a doua oară, de data aceasta însoţit de o călugăriţă răpită de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Trădat şi aparent înţelepţit, se întoarce la Bucureşti, dar avatarurile lui sentimentale, de altfel savuroase, nu contenesc, fiind legate de alte două neveste, pe care le conjură, disperat şi zadarnic, să-i fie fidele.

“Un bătrân trecut în zile
Fiind foarte ţermonos,
La dame şi la copile
Era şi mai cu prisos.
Într-o zi văzând că vine
O damă a-l cerceta,
El cu părere de bine
Vrând ei a se arăta,
Ieşind să o-ntâmpineze,
Pe loc de brăţet o ia,
Chip să o ajutoreze
Ca să suie scara ea.
Dama începu să zică:
- “Lasă, mă rog, n-osteni!
Că nu sunt vro mititică,
Poci şi singură veni!”
El îi răspunse: “- Prea bine,
Te-aş lăsa, sufletul meu!
Dar să te ascult nu-mi vine,
Că mă tem să nu caz eu”

Mulţi sunt carii ne arată
Politică de prisos,
Dar ţermonia cea dată
Priveşte-n a lor folos.”
(Ţermonia unui bătrân )

În 1842 realizează însă o performanţă profesională: este orânduit protopsalt la Biserica Domnească de la Curtea Veche şi profesor de cântări la Seminarul Mitropoliei. Mai mult decât atât, în 1843 ajunge proprietar de tipografie. Spirit deschis, pragmatic, energic, om sociabil şi mereu dispus să îndrume pe cineva, Pann face şcoală: adună în preajma lui numeroşi elevi, pe care îi iniţiază deopotrivă în psaltichie şi în rosturile tiparniţei. Intensifică tipărirea de cărţi şi, ca să-şi asigure vânzarea, călătoreşte prin ţară, pe la mănăstiri, în iarmaroace, mereu în căutare de cumpărători şi subvenţii. Pe când se întorcea dintr-un astfel de drum, se îmbolnăveşte de tifos şi moare.

“Un om la lemne mergând
Şi carul în drum frângând,
Ca şi alte dăţi l-a dres
Şi la casa sa a mers.
Copilul sau alergând
Şi carul frânt dres văzând,
Îl întreabă: “Taică! dar
Cine-ţi drese carul iar?”
Tatăl său răspuns i-a dat:
“Eu, fătul meu, cine alt?”
“Apoi cine te-a-nvăţat?”
Copilul iar a-ntrebat.
“Nevoia, copilul meu,
Ea ştie ce nu ştiu eu”
“D-apoi unde şade ea?”
Copilul să ştie vrea.
“În pădure”, i-a răspuns.
Şi la treaba lui s-a dus.
Deci copilul mai crescând
Şi la pădure mergând,
Peste loc rău cum a dat,
Frânse carul încărcat
Şi, să-l dreagă neştiind,
Fluiera, la el privind.
Apoi aminte ş-adus
Tatăl sau cum i-a fost spus.
Ş-începu a alerga
În sus, în jos, ş-a striga:
“Nevoie, nevoie, fă!
Vin’, mă-nvaţă, ori îl fă”
După ce a văzut dar
Că strigă într-un zadar,
Să apucă singurel,
Căzneşte destul la el,
Potrivit, nepotrivit,
Bine rău, a isprăvit.
Acasă dacă a mers
Ş-îl văzu tatăl său dres,
Îi zise : “Ei, fătul meu!
Nu e cum îţi ziceam eu?”
“Nu – îi zise supărat –
Nimenea nu m-a-nvăţat.
Iar tatăl său cam râzând
Îi dete răspuns zicând:
“Ba chiar nevoia a fost,
Carea-nvaţă p-orice prost;
Ca ea de n-ar fi venit,
Tu atât n-ai fi căznit.
Ea arată să începi
La orce nu te pricepi,
Apoi bine, rău, munceşti
Şi tu-n lume să trăieşti”"
(Carul frânt – Nevoia învaţă pe om )

Înainte de toate, Pann a fost un personaj cu o viaţă pitorească, spectaculoasă, până la un punct chiar scandaloasă prin îndrăzneală şi libertate morală. Om de modă veche şi concomitent de modă nouă, el face sensibilă, într-o epocă de trecere, întâlnirea dintre secole, lumi şi vârste. Conjuncţia contrariilor este de domeniul evidenţei în atitudinile şi întreprinderile lui, iar scrierile – un mozaic de preocupări practice, dar şi prilej de desfătare.

“Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El îşi vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gândea cum că poate i să pare.
Supuşii şi alţii, carii întrebase,
Că îi şade bine îl încredinţase.
Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare
Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme ş-în acea cetate
Era ş-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintâie rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
Ş-a se ţine zână o înfumurase.
Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine având judecată,
Şi văzând că craiul hatâr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:
- Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părându-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Şi mai zise iarăşi: – Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă astfel de nas mare!
Se înăspri craiul şi zise: – Cocoană!
Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?
Cusurul ce mare nu ţi-l simţi din spate
Şi-l judeci p-al altui, el ţ-e greutate.
Plecând ea să meargă şi ieşind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
- Nu a fost minciună ce a zis neştine
Că greu se cunoaşte cineva pe sine.”
(Despre cusururi sau urâciuni)

George Călinescu notează în “Istoria literaturii române” : « Anton Pann era din tagma psalţilor, pricepuţi în “ifose” şi “aghioase”, în “tereremuri” şi “nenenale” sub semnul vestitului Cucuzel dela Durazzo. O mare parte din cărţile lui sunt opere de specialitate: Axion, Cântări liturgice, Noul docsastar, Basul teoretic şi practic, Kalofonicul etc. S-a ocupat însă, fiind şi tipograf, cu prelucrarea de opere de colportaj: Cântări de stea, Înţeleptul Archir cu nepotul său Anadan, Năsdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Istoria lui Bertoldin, Noul Erotocrit şi altele. Cu pretenţii de poet liric, Pann şi-a adunat poeziile în “Spitalui Amorului sau Cântătorul dorului”, amestecându-le cu producţii străine. Aceste cântece de lume sunt vulgare şi lamentoase:

“Hotărât sunt or să mor,
Or ca să te am amor:
Că din ceas ce te-am zărit
Minţile mi s-a zmintit…”

“Povestea vorbei” e o falsă culegere folcloristică, întrucât Pann nu respectă autenticul ţărănesc, ci împestriţează graiul popular cu cel cult, obţinând adesea un efect cromatic uluitor. Limbuţia, darul său de a se versifica, nu fără a căuta greutăţile, sunt extraordinare.
Pann făcea “metafore”, antropomorfizând, cum e cazul în portretul cepei:

“Cum simţi această Ceapă, totodată,
Cum e din natură foarte veninată,
Se-mbracă îndată, iute, cu mânie,
Douăsprezece haine puse de dimie,
Şi cămăşi atâtea albe, subţirele,
Îmbrăcând binişul roşu peste ele,
Pieptenă şi barba-şi albă şi bătrână,
Scuturând-o bine de pământ, ţărână.”

Pann are meşteşugul măscăriei fine, al amestecului savuros de mirosuri lingvistice tari. »

Limba, de un farmec deosebit, umorul specific şi arta versificaţiei dau operei lui Anton Pann o notă de profundă originalitate.

Moarea la 2 noiembrie 1854 în Bucureşti

 

Opera:

Versuri muziceşti ce să cântă la Naşterea Mântuitorului nostru Is. Hs. şi în alte sărbători ale anului, Bucureşti, 1830; ediţia V (Cântece de stea sau Versuri ce să cântă la Naşterea Domnului nostru Is. Hs.), Bucureşti, 1852;

Poezii deosebite sau Cântece de lume, Bucureşti, 1831;
Îndreptătorul beţivilor, Bucureşti, 1832;
Hristoitie au Şcoala moralului care învaţă toate obiceiurile şi năravurile cele bune, Bucureşti, 1834;
Noul Erotocrit, I-V, Sibiu, 1837;
Fabule şi istorioare, I-II, Bucureşti, 1841; ediţia Bucureşti, 1847;
Poezii populare, I, Bucureşti, 1846;
Culegere de proverburi sau Povestea vorbii, Bucureşti, 1847; ediţia I-III, Bucureşti, 1852-1853; ediţia (Povestea vorbii), introducere de M. Gaster, Craiova, 1936; ediţiile I-II, ediţii îngrijite de I. Fischer, prefaţă de Şerban Foarţă, Bucureşti, 1967; ediţie îngrijită de I. Fischer, Bucureşti, 1975; postfaţa ediţiei Al. Săndulescu, Bucureşti, 1982; ediţie îngrijită de Alexandru Ruja, Timişoara, 1991; postfaţa ediţiei Antoaneta Macovei, Iaşi, 1997;
Memoria focului mare în Bucureşti din ziua de Paşti anul 1847, martie 23, Bucureşti, 1847;
Pocăinţa omului dezmerdat sau Vorbire între suflet şi trup, Bucureşti, 1849;
Înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam, Bucureşti, 1850;
Spitalul Amorului sau Căutătorul dorului, I-II, Bucureşti, 1850; ediţia I-VI, Bucureşti, 1852;
O şezătoare la ţară sau Povestea lui Moş Albu, I, Bucureşti, 1851;
O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu, II, Bucureşti, 1852;
Triumful beţiei sau Diata ce o lasă un beţiv pocăit fiului său, Bucureşti, 1852;
Nezdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Bucureşti, 1853;
Culegere de poveşti şi anegdote, Bucureşti, 1854;
Opere complete, Bucureşti, 1904;
Opere alese, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de N. Mihăescu, Bucureşti, 1941-1942;
Cântece de lume, ediţie îngrijită şi introducere de Gh. Ciobanu, Bucureşti, 1955;
Scrieri literare, I-III, ediţie îngrijită de Radu Albala şi I. Fischer, introducere de Paul Cornea, Bucureşti, 1963;
Felurite, ediţie îngrijită şi introducere de Mircea Muthu, Cluj, 1973;
Pilde şi istorioare, ediţie îngrijită şi postfaţă de Dinu Flămând, Bucureşti, 1975;
Istoria prea înţeleptului Archir cu nepotul său Anadam. O şezătoare la ţară sau Călătoria lui Moş Albu, ediţie îngrijită de I. Fischer, Bucureşti, 1996.

 

Bibliografie:

Culegere de texte literare, Vasile Teodorescu, ed Didactică şi Pedagogică, Buc, 1983
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, ed Litera, 2001

 

Autor: Maria Dumitrache