*Andrei Mureşanu, poet, publicist şi traducător

“Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină,
Şi simţul ce ca şerpe spre rele îl înclină,
Supus, loial şi drept;
Vârtutea-atunci măreaţă răsare ca ş-o floare,
De brumă neatinsă la rumena-i coloare
În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea străluceşte
Întocma ca ş-un soare pe sferă când păşeşte
De nori neturburat;
E crimă, se retrage, e silă, se fereşte,
E negură,-o străbate, e nor, îl împărţeşte
Şi iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată
Cu floarea conştiinţei de crime nepătată,
Sincer, nefăţărit;
Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte,
Închidă-l să nu vază lumină pân’ la moarte,
Şi iată-l neclintit!

Arunce-l în deşerturi lipsite d-orice floare,
Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare,
Ci şerpi veninători;
Vârtutea-i va fi scutul ş-azilul de scăpare,
Întocma ca şi cedrul, cu umbra sa cea mare,
La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate,
Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate,
Cu scop d-a-l subjuga;
Şi-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume,
Duşmana lui lucrare, îi cruţă negrul nume,
Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăţie,
Când oamenii să şteargă şi umbra de sclavie,
Fiind creştini curaţi;
Şi-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,
Egala-dreptăţire şi pacea-adevărată,
Ca între fii şi fraţi!”
(Omul frumos )

Andrei Mureşanu s-a născut la 16 noiembrie 1816, în Bistriţa . Este fiul Eftimiei (născută Sereţeanu) şi al lui Toader Mureşanu (Moroşanul), ţăran şi meşteşugar. După ce învaţă la şcoala săsească (1825-1826) şi la liceul călugărilor piarişti (1827-1832) din Bistriţa, pleacă la Blaj, unde din 1832 urmează cursurile de filosofie şi teologie, având printre profesori pe Timotei Cipariu şi pe Simion Bărnuţiu. Chemat de George Bariţiu, coleg mai vârstnic şi prieten, Mureşanu se duce la Braşov în 1838. Este mai întâi institutor la şcoala românească condusă de Bariţiu, apoi profesor de gimnaziu (până în 1849), ca şi vărul său, publicistul Iacob Mureşianu.
Din 1838 începe să colaboreze la „Gazeta Transilvaniei” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Alături de poezii semnate uneori Sereţeanu şi Urziceanu sau, mai frecvent, Eremitul din Carpaţi, publică articole, istorioare, fabule în versuri, unele prelucrate după Schiller, Wieland, Burger, Herder, M.G. Saphir sau Kisfaludy, cele mai multe culese din revistele străine, fără indicarea autorului. Câteva fragmente din Nopţile lui Young, transpuse spre sfârşitul vieţii, au apărut postum. Pentru educaţia copiilor a tradus din germană Icoana creşterii rele cu mijloace de a o face şi mai rea, după Chr. F. Salzman şi Karl Han (1848).

“Sus la deal, ori jos la vale,
În deşert privesc oftând,
Cătră bine nu văd cale,
Simţ că soarta are-n gând
Să m-arunce-n munţi cu gheaţă,
Ah, amara mea vieaţă!

Soare, lună, cereşti stele,
Pre voi vă chem mărturii,
Spuneţi greşalele mele,
Şters să fiu dintre cei vii
D-am făcut vreo strâmbătate
La duşman, amic sau frate!

Voi, plăntuţe tinerele,
Mieluşei nevinovaţi,
Ce-aţi fost sub grijile mele,
Spuneţi, v-am dat să gusţati
Vrun venin din mugur verde,
Iarbă-de-fier, ce vă pierde?

Rămâi, ţară sănătoasă,
În al tău leagăn firesc,
Nu-n deşert, că eşti muntoasă,
Încât ţie nu-ţi sosesc
Caldele soarelui raze,
Ce prin munţi pustii s-aşează.

Rămâneţi, başti învechite,
Ce ades vă cercetam,
P-a voastre ruini turtite,
Doamne, mult mai cugetam
Că asemenea ursită
Va fi mie rânduită!

Tâmpă, frumoasă Sioane!
P-al tău vârf când mă suiam,
Ca în nescari vii icoane,
Tot ţinutul revedeam!
Oar’lăsa-m-a cruda soarte
Să te mai calc pân’ la moarte?

Oltule, vale frumoasă!
Mult voi fi ţie dator,
De mi-[i] trece cătră casă,
Ma, trecând, să nu m-omori!
Că duşmanii vor fi-n stare
Să nu-mi dea loc de-ngropare!”
(Un rămas bun de la Braşov )

 

Participant la revoluţia de la 1848 din Transilvania, trece, după înfrângerea ei, în Muntenia, împreună cu Bariţiu. Întors la Sibiu, este numit funcţionar şi translator la buletinul oficial al guvernului. E un slujbaş conştiincios, închinând ode şi imnuri reprezentanţilor imperiali de la Viena. Pentru a nu-şi risca modesta stare dobândită, refuză propunerea lui Bărnuţiu de a ocupa o catedră la Iaşi. Colaborează cu articole la „Telegraful român” din Sibiu, iar în 1862 îşi adună versurile într-un volum, Din poesiele lui Andreiu Mureşanu, premiat de Astra. Pensionat, se retrage la Braşov, unde moare în sărăcie, cu mintea tulburată.
Mureşanu a debutat cu versuri, în maniera alegorică a poeţilor Văcăreşti. Sub influenţa poeziei romantice franceze (Lamartine, în primul rând), dar şi a poeţilor din Principate (Cezar Bolliac, Grigore Alexandrescu, I. Heliade-Rădulescu), el a evoluat spre o lirică pesimistă, cu interogaţii lamentoase către ursită şi Dumnezeu şi cu meditaţii despre nedreapta alcătuire a lumii. Şi-a relevat vocaţia pentru poezia socială şi patriotică după 1843, cu Glasul unui român, şi mai ales la 1848, prin poezia Un răsunet.

“Deşert e tot ce vede semeţul ochi supt soare
Şi nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din oara când se naşte şi până la mormânt!

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“Mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Şi iată că el singur a scris cu-amărăciune,
Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“Nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,
Deplină fericire supt soare n-am aflat!”

Un tată se sileşte s-adune-averi în lume
Încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
Când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
Ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!

Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească
Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
În urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
Simţirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine,
Zburând în armonie mai multe zeci de mii,
Adună dimineaţa, în oarele senine,
Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,
Iar inima-i vicleană goneşte mijiociri
Să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte,
Bucată neiertată de lege n-a întrat,
Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare,
Şi nu e fericire deplină pre pământ;
Un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
Din oara când se naşte şi până la mormânt!”
(O privire peste lume )

 

Poemul “Un răsunet” cunoscut îndeosebi sub titlul “Deşteaptă-te, române” şi devenită repede imn popular, „această Marsilieză română a distrus restul poeziei lui Mureşanu, ce însemna totuşi un pas în progresul poeziei ardelene profetice”, spunea G. Călinescu. Poetul se închipuie un tribun care vorbeşte în numele neamului oprimat, invocând vitejia străbună şi vestind profetic, în cadenţe ample, momentul decisiv al „deşteptării”. Imaginea bardului exponent al unui întreg popor, atitudinea gravă, tonul sumbru şi răspicat, cu rezonanţe biblice, inaugurate acum în poezia ardeleană, se vor regăsi, amplificate, la G. Coşbuc, la Octavian Goga şi mai târziu la Aron Cotruş şi Mihai Beniuc. Unele accente din poezia socială a lui Mihai Eminescu au fost, cu siguranţă, inspirate de Mureşanu, devenit şi „personaj” (sub chipul unui mare poet romantic şi damnat) al unor ample poeme eminesciene din tinereţe.

“Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian.

Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinicii sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii.

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
Viaţă-n libertate ori moarte” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi.

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători.

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc.

N-ajunge iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne de Domnul că vii nu oprimim.

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug de seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, cu oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm.

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri.
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri.

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ.”
(Deşteaptă-te, române!)

 

Pe lângă puţinele poezii de autentică vibraţie, după 1848 va fi doar autorul a numeroase versuri ocazionale, în care retorismul greoi şi confuz, stângăcia expresiei sau stridenţa unor neologisme nu mai sunt compensate de patosul din poeziile care l-au făcut cunoscut. Articolele lui Mureşanu, mai ales cele din „Telegraful român”, dezvăluie o bună cunoaştere a istoriei românilor şi a stărilor sociale din Transilvania (a şi tradus din cronicile săseşti capitole referitoare la epoca lui Mihai Viteazul). Publicistul este preocupat mereu de situaţia „poporului celui de rând”, de a cărui stare, ca şi în viziunea socială a lui Eminescu, depinde destinul unei naţiuni.

Mureşanu considera, încă de la 1844, în Câteva reflexii asupra poeziei noastre şi în Duplică (Asupra poeziei), că a sosit „minutul criticei” şi, după exemplul revistelor din Principate, făcea observaţii (polemizând cu foarte tânărul Vincenţiu Babeş) pe marginea poeziilor primite la redacţia „Foii pentru minte, inimă şi literatură”. Urmărea mai ales respectarea regulilor de prozodie şi dădea ca model poezia populară, elogiată şi în articolul Românul şi poezia lui. Prin claritatea şi consecvenţa cu care a avut în vedere obiectivele estetice, ideile despre artă şi poezie depăşesc nivelul la care s-a ridicat lirica sa.

“Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei,
Ce-aţi îngrăşat pământul cu sânge de eroi!
Bătrâni cărunţi cu vază, voi floarea tinerimei,
Ce-n lupte sângeroase căzând, v-aţi rupt de noi!

Pământul ne desparte, iar cerul ne uneşte
În patria cea sfântă, egală pentru toţi,
Acolo nedreptatea şi ura nu răzbeşte,
Nu cumperi cu vieaţa pământul de trei coţi.

Voi v-ati plinit chemarea şi sânta datorinţă,
Când pentru-a Patrii bine cu glorii v-aţi luptat!
Păstrând viitorimei modelul de credinţă,
Ce Patria ni-l cere ş-augustul împărat!

A voastre brave fapte sunt scrise-n istorie,
Iar dulcea suvenire în inimi de roman!
Mihalţul, Luna, Bradul, au dat dovadă vie,
Că nu e laş românul, nu fuge de duşman!

Un Iancu, un Buteanu, un Dobra ş-alţi o sută
Vor sta pururea faţă cu orişice eroi,
Şi până când naţiunea română-i prevăzută
Cu stâlpi aşa gigantici, nu-i pasă de nevoi!

Uniţi-vă cu Mircea, voi umbre glorioase,
Al cărui nume-însuflă respect şi la păgân,
Precum a lui bravure şi fapte generoase
Fac sacră suvenirea-i la fiece român!

Uniţi-vă cu Ştefan, principele cel mare
Ce-l recunoaşte întreaga Europa de erou,
Supt care românimea scăpată d-apăsare,
Putea cu drept să zică, c-a re-nviat de nou!

Sau cu Mihai eroul şi cu Ioan Corvinul,
Genii românimei d-a căror rari numiri
Ce luce-n Istorie întocma ca rubinul,
Şi astăzi se înfioară a turcilor oştiri!

Nu plângeţi mame, fiii, căci ei ne-au scos din moarte
Onoarea, existinţa, tezaurul mai frumos;
Prin sângele lor sacru s-a şters tirana soarte,
S-a stins pentru pururea suspinul dureros,

Surori, nu plângeţi fraţii, căci ei vă liberară
De turmele rebele, al căror scop au fost:
Să taie tot, să arză, cu furie tătară,
La prunci, femei, fetiţe, să nu dea adăpost.

Copile ruşinoase, voi plângeti cu durere
Pre-amanţii, cari în lupte cu glorii au căzut!
Dar nu ştiţi, că-a lor inimi juraseră-n tăcere,
A fi eroi prin moarte, iar nu sclavi, ca-n trecut!

Dormiţi, dormiţi în pace, voinici feciori de munte,
Subţiri şi-nalţi ca bradul, cu braţe de eroi,
Dedaţi din tinereţe a merge tot în frunte,
A nu şti de pericul, de moarte şi nevoi!

Iar voi, plăntuţe crude, ce-acum păşiţi în lume,
Păstraţi cu reverinţă acest act omenos,
Săpând profund în inimi al bravilor fraţi nume,
Ce sângele-şi vărsară în câmpul glorios!”
(Către martirii români din 1848-1849)

Moare la 12 octombrie 1963, Braşov

Opera literară

Din poesiele lui…, Braşov, 1862; ediţia II, Sibiu, 1881;
Poezii, Arad, 1920;
Poezii şi articole, ediţie îngrijită şi prefaţă de D. Păcurariu, 1963;
Reflexii, ediţie îngrijită şi prefaţă de Livia Grămadă, Cluj Napoca, 1977;
Poezii, articole, ediţie îngrijită şi postfaţă de Ion Buzaşi, Bucureşti, 1988;
Publicistică, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Buzaşi, Iaşi, 2003.

Traduceri

Joseph Greissing, Foi de suvenire din Zaizon, Braşov, 1844 (în colaborare cu George Bariţiu);
Chr. F. Salzman, Karl Han, Icoana creşterii rele cu mijloace de a o face şi mai rea, Braşov, 1848;
Schiller, Făcătorul de rele din cinstea pierdută, 1839; Vânătoriul de pe Alpii, 1851;
Young, Din nopţile lui…, 1864

Surse:
Istoria Literaturii Române, George Călinescu, ed. Litera, 2001
crispedia.ro
Culegere de texte literare, ed. Didactică şi Pedagogică, Buc, 1983

Autor: Maria Dumitrache