anablandiana.com

“Bătrâni şi tineri

Bătrâni şi tineri,
Toţi stângaci,
Nu încă unii
Iar ceilalţi nu mai,
Şi-n sâmburul din care mă desfaci,
Un biet adult se înmulţeşte. Vai,

Ce jalnic fragmentaţi
Şi fără miez,
Timpi depărtaţi egal de mine!
O, Doamne spune-mi unde să m-aşez
Când toate vârstele îmi sunt străine
Şi în zadar
Copilul care sunt
Caută speriat un timp cărunt
Sau chiar,
Mergând cu visul mai departe,
O cât mai luminoasă moarte…

Dar nu găseşte disperat decât
O nemurire-n care i-e urât.”

Ana Blandiana (pseudonimul literar al Otiliei Valeria Coman) s-a născut la 25 martie 1942 în Timişoara. Fiica preotului Gheorghe Coman şi a Otiliei (născută Diacu). Soţia lui Romulus Rusan. Mama, originară dintr-o familie de ţărani din comuna Blandiana (judeţul Alba) de unde provine pseudonimul literar al scriitoarei. Liceul la Oradea (1955-1959); Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1962-1967). Redactor la „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru” (1968-1974); bibliotecar la Institutul „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1975-1977); redactor la Uniunea Scriitorilor (1977-1979). Între decembrie 1973 şi mai 1974, bursă de studii în cadrul Programului Scriitoricesc Internaţional al Universităţii Iowa City (Statele Unite). Din 1990, preşedintă a PEN-Clubului Român; membră fondatoare (noiembrie 1990), preşedintă şi vicepreşedintă a Alianţei Civice (1991-1996); membră fondatoare şi preşedintă a Fundaţiei Academia Civică – Memorialul Sighet. Debut în „Cravata roşie” (1954), reînnoit în „Tribuna” (1959). Absentă din paginile revistelor literare între 1960 şi 1963, având interdicţie de publicare, reintră în publicistică în 1964, la „Contemporanul”, unde deţine ani de zile rubrici permanente: Antijurnal, Corespondenţe; trece apoi la „România literară”, cu rubrica „Atlas”.

“Corabia cu poeţi

Poeţii cred că e o corabie
Şi se îmbarcă.

Lăsaţi-mă să mă urc pe corabia cu poeţi
Înaintând pe valurile timpului

Fără să-şi clatine catargul
Şi fără să aibă nevoie ca să mişte din loc
(Pentru că timpul se mişcă
În jurul ei tot mai repede).

Poeţii aşteaptă, şi refuză să doarmă,
Refuză să moară,
Ca să nu piardă clipa din urmă
Când corabia se va desprinde de ţărm -

Dar ce e nemurirea dacă nu
Chiar această corabie de piatră,
Aşteptând cu încăpăţânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodată?”

Debut editorial cu placheta Persoana întâia plural (1964). Se impune printre poeţii cei mai reprezentativi ai epocii, cu volumele Călcâiul vulnerabil (1966) şi A treia taină (1969), caracteristice spiritului generaţiei căreia îi aparţine, prin meditaţia asupra condiţiei etice a omului situat în faţa unor opţiuni decisive. Acestei poezii a tensiunii între puritatea ideală, dublată de o luciditate neconcesivă, şi precaritatea condiţiei biologice, îi urmează, prin volumele Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Somnul din somn (1977) şi Ochiul de greier (1981) sau Ora de nisip (1983), Stea de pradă (1985), un lirism al calmei împăcări, al melancoliei regăsirii ritmurilor elementare ale existenţei peste care se insinuează însă, mai ales în Stea de pradă, o acută stare de nelinişte prelungită în Arhitectura valurilor (1990). Blandiana abordează cu o surprinzătoare maturitate compoziţională şi stilistică proza fantastică (Cele patru anotimpuri, 1977) şi nuvela parabolică, cu adresă etico-politică manifestă (Proiecte de trecut, 1982), afirmându-se şi în domeniul romanului, prin „contrautopia” Sertarul cu aplauze (1992).

“La o primă vedere, relaţia dintre lume şi scris este o simplă prismă cu trei feţe: există scriitori care au contemplat lumea aşa cum era ea, alţii care s-au iluzionat că o văd aşa cum ar fi dorit-o şi alţii care au încercat să o schimbe. Dar totul se complică dacă ne amintim că mai există poeţii, cei care, după ce au văzut-o, au vrut să pună o alta în loc: substituire nu întotdeauna lipsită de riscuri, pentru că nu întotdeauna lumea propusă de poeţi era mai uşor de suportat decât cea adevărată, reală. Prin poeţi înţeleg, desigur, nu pe autorii de versuri, ci pe autorii de viziuni, pe cei în care razele realităţii pătrund refractate straniu de substanţa sufletească străbătută, substanţă ce nu se lasă pătrunsă decât pentru a putea răsturna şi adânci înţelesurile.
Dar, oricărei categorii i-ar aparţine, între scriitor şi lumea căreia el îi este ecou se aşază – ca un scut capabil nu numai să-l apere, ci şi să-l ajute să învingă – opera sa. Secole de-a rândul, poetul a fost asemenea lui Perseu, fiul lui Zeus, cel care, pentru a înfrânge Meduza, şi-a şlefuit scutul şi l-a făcut oglindă în care, văzându-şi chipul, Gorgona să fie ucisă de revelaţia propriei ei urâţenii. Secole întregi, ambiţia realistă a scriitorului a fost aceea de a reflecta atât de perfect lumea, încât aceasta să poată fi învinsă ori măcar îmblânzită de spectrul propriei ei imagini. Victoria artei se datora astfel nu numai efortului estetic de “a oglindi”, ci şi filosoficei ambiţii de a schimba raportul de forţe între ceea ce este şi ceea ce se înţelege.
Scepticismul modernilor a pierdut, însă, această iluzie, ca şi speranţa că realitatea mai păstrează ingenuitatea necesară pentru ca – văzându-se aşa cum e – să fie cuprinsă de oroare. Acum, când singurătatea, neîncrederea şi războaiele au dovedit că ştiu să sluţească şi să ucidă mai bine decât bietul cap al Gorgonei, poetul s-a văzut şi el nevoit să-şi schimbe armele. Sfidării şi nepăsării, el le-a răspuns prin coşmare de fabricaţie proprie, artizanală. Renunţând să mai reproducă neapărat lumea, el a ales calea de a-i arăta nu propria ei faţă, ci cutremurătoarele viziuni pe care aceasta le poate produce în sufletul lui. Nu imaginea vie a Meduzei reflectată în scut, deci, ci însuşi capul Gorgonei, tăiat şi transformat într-o forţă capabilă să apere şi să învingă. Poezia devine astfel scutul fragil al pleoapelor, în umbra lăsată a cărora universului real i se dă şansa naivă, şi mereu încrezătoare, de a renaşte.” (SCUTUL FRAGIL)

“Vorbind despre poezie vorbeşti implicit despre dragoste. Poate de aceea, ca şi despre dragoste, despre poezie vorbesc de obicei cei care nu o trăiesc. Marilor îndrăgostiţi le e suficientă privirea. Că nu există poezie în afara iubirii mărturie stă întreaga istorie a liricii lumii, dovedind atât de definitiv acest adevăr, încât sunt convinsă că ar fi destul să se determine câtă dragoste conţine un suflet pentru a şti şi câtă poezie conţine. Şi atunci aproape că nu mai rămâne, pentru a cunoaşte această poezie, decât să încerci să cunoşti dragostea din care se naşte.
În mod comun, mai ales vorbind despre poezie, dragostea este confundată cu erosul. Există, în accepţia curentă, o poezie de dragoste, adică o poezie erotică, una de idei, una patriotică, una filozofică, una peisagistică, una agitatorică şi nu se observă cât de exterioară, cât de falsă este această împărţire, când ele nu sunt delimitate decât de obiectul iubirii, când pentru oricare dintre ele dragostea este condiţia sine qua non de existenţă: poţi iubi un om sau un munte, o atmosferă sau un vis, poţi iubi un râu sau o idee, o amintire, o ţară, o carte, un sat; poţi iubi viaţa, sau moartea.
Poţi să iubeşti întreaga omenire, poţi să iubeşti un întreg popor şi poţi să iubeşti numai o şuviţă căzând într-un fel singular pe o singură frunte, un arbore care îşi risipeşte frunzele într-un fel numai al lui. Dragostea, ca şi viaţa, ca şi divinitatea, este nemărginită, nemărginite formele ei de înflorire şi din fiecare dintre ele, ca o mireasmă simţită numai de sufletul tremurător al poeţilor, se înalţă iubirea în sine. Pentru a deveni născătoare de poezie, iubirea suie, ca prin vămi purificatoare, treptele frumosului intuite de Platon şi abia acolo, în aerul atât de pur încât devine rarefiat, abia acolo, în flacăra care nu purifică numai ci şi distruge, se naşte poezia. Când nu se înţelege acest proces elementar, nu se înţelege nimic. Poezia nu este numai dragoste, dar este colorarea tuturor sentimentelor în lumina ei stranie, neanalizabilă. Ura însăşi nu este decât o altă faţă a iubirii, ura însăşi intrată în câmpul magnetic al dragostei se încarcă de forţă capabilă să nască poezie. Cine nu simte acest proces elementar, nu înţelege nimic. Toate doctele discuţii despre limbaj încearcă doar să ascundă primara lipsă de intuiţie, totala lipsă de pătrundere. Din când în când, se descoperă cu surle şi trâmbiţe o Americă, în care poeţii trăiau de secole. Criza limbajului nu este o descoperire a teoreticienilor contemporani, nu este decât o gălăgioasă formulare a veşnicului adevăr potrivit căruia îndrăgostiţilor le e suficientă privirea.” (VORBIND DESPRE POEZIE)

“Aş fi tentată să răspund: născându-mă. Şi sunt convinsă că acesta este, de fapt, şi nu numai în ceea ce mă priveşte, singurul răspuns esenţial al întrebării, îmi dau însă seama că ar fi prea puţin. O să încerc deci să detaliez, să descopăr ce am făcut eu – evident, în afară de a scrie – pentru ea destinul meu să devină unul literar.
Trebuie să încep prin a mărturisi că n-am crezut niciodată că aş putea deveni altceva decât scriitor (spun scriitor şi nu poet, deoarece calitatea de scriitor am considerat-o întotdeauna o profesiune, desigur o profesiune extraordinară, miraculoasă întrucâtva, dar totuşi o profesiune, în timp ce aceea de poet mi se pare o stare, o stare de graţie, în care nu te poţi menţine tot timpul, un grad de intensitate al profesiunii de scriitor; nu poţi spune despre tine însuţi “sunt poet”, cum nu poţi spune despre tine însuţi, în limitele decenţei, “sunt geniu”). Am început să scriu de foarte devreme, practic de când am început să citesc, şi toţi cei din jurul meu au privit faptul ca pe ceva îmbucurător, dar firesc, ca şi cum ar fi fost fericiţi că şi-au luat o grijă, că s-a lămurit mai din timp ceva ce oricum trebuia să se stabilească în cele din urmă. Tot ce-a urmat a părut că vine de ia sine, pe un drum în care surprizele nu puteau ţine decât de viteza înaintării. Din când în când, părinţii intrau în alertă din cauza timpului exagerat petrecut printre cărţi şi se simţeau obligaţi să intervină temperându-mi pasiunea de care erau de fapt mândri: îmi amintesc cum, îmbolnăvindu-mă de scarlatină, doctorul a fost rugat să-mi spună că boala este o urmare a excesului de lectură, încât ani de zile cititul şi scrisul au rămas pentru mine înconjurate de o anume vinovăţie (care le făcea şi mai plăcute) şi de ameninţarea de a mă îmbolnăvi din nou. În general, însă, eram lăsată absolut liberă să citesc cât vreau şi ce vreau, şi copilăria mea s-a desfăşurat în cadrul paradisiac al unui lung şir de încăperi uriaşe în care erau depozitate dealuri de cărţi aparţinând bibliotecilor dezafectate ale episcopiilor române din Oradea.
Şcoala, cu şirurile ei derizorii de note bune, nu a fost decât o anexă a interminabilelor delicii ale lecturii, înspăimântată numai că ar putea să-şi epuizeze vreodată obiectul pasiunii.
Vorbesc mereu despre citit pentru că scrisul s-a legat întotdeauna de el, pentru că nu a fost – atunci, la începuturile lui, mai ales – decât un frate mai mic al lecturii. Şi chiar dacă a depăşit-o în importanţă cu timpul, cititul nu a încetat până azi să fie pentru mine cel mai important concurent al scrisului: un concurent care are, în plus, imensa calitate de a fi fericit.
Am început să scriu din dorinţa de a face, la rândul meu, ceea ce admirasem mai mult – pagina scrisă – şi am scris un timp, cu încântare, în felul tuturor scriitorilor pe care i-am iubit. Aşa cum, în natură, ontogeneza repetă întotdeauna filogeneza (un embrion uman, de exemplu, trecând prin toate speciile înainte de naştere), am trecut prin toate epocile istoriei literare, înainte de a ajunge la mine însămi. Ultima a fost aceea a generaţiei mele, în starea de spirit a căreia se înscrie primul meu volum, volum pe care îl consider aparţinând pre-naşterii mele.
Între prima şi cea de a doua carte s-a întâmplat ceva ce avea să producă o adevărată cotitură în destinul meu artistic: moartea, în condiţii tragice şi înainte de a împlini cincizeci de ani, a tatei m-a smuls din euforia generaţiei, punându-mă în faţa unui dezastru care era numai al meu şi a cărui asumare a însemnat pentru mine definitiva ieşire din copilărie. Nici un alt eveniment de atunci încoace nu a mai avut o asemenea pondere în destinul meu artistic şi moral.
Spuneam la început că n-am crezut niciodată că aş putea deveni altceva decât scriitor şi că cei din jurul meu au acceptat ca naturală – convingându-mă poate şi pe mine de firescul ei – această situaţie. Statutul neobişnuit, oarecum de excepţie, în care am fost închisă astfel de la o vârstă foarte fragedă, a avut părţile lui rele şi bune, care, în egală măsură, m-au marcat şi mi-au determinat devenirea.
La început eram mândră de condiţia mea deosebită de a celorlalţi copii, şi chiar dacă, crescând, pe cât se accentua deosebirea, pe atât mândria mea scădea, a trebuit să ajung la facultate ca să realizez cât de frustrantă este, în planul vieţii, această poziţie ieşită din comun, această atenţie specială care, ca un zid invizibil, te separă, fără a te ascunde, de ceilalţi.
Pe cât înaintez în maturitate, urăsc şi mă înspăimântă tot mai mult condiţia (atunci, când este) de monstru sacru a scriitorului, condiţie care, sub pretextul piedestalului, îl smulge pe scriitor dintre oameni, obligându-l la istovitoare eforturi ca să se sustragă curiozităţii publice şi să poată privi în continuare, atent şi anonim, lumea prin care trece.
Atât de precocea descoperire a vocaţiei a avut însă şi partea ei bună: fixându-mi devreme ţelul, m-a împiedicat să rătăcesc în căutarea căii de urmat, iar înălţimea lui mi-a dat o privire gravă şi critică asupra perspectivei. Am crescut cu desăvârşire lipsită da ambiţii (nici măcar literare) pentru că ştiam că pe drumul meu nici un fel de cucerire nu mi-ar fi fost de folos, iar literatura nu puteam s-o cuceresc pentru că mă aflam înlăuntrul ei. Toate îndoielile, toate suferinţele, toate nesiguranţele, toate comparaţiile s-au desfăşurat pentru mine în absolut, în sufletul marii literaturi, iar orgoliul asumării lor se plăteşte atât de scump, încât în afară nu se mai vede decât o modestie înrudită cu indiferenţa.
Nu ştiu dacă, văzute din exterior, rândurile de mai sus par să aibă – aşa cum simt eu – o legătură cu devenirea mea poetică. Ele explică, în orice caz, însuşirile (calităţile şi defectele, care se confundă cu atâta uşurinţă) mele de scriitor: seriozitatea care poate părea excesivă, lipsa gratuităţii, viziunea cuprinzând într-o aceeaşi aură binele şi frumosul. Nu mi-am permis niciodată să mă joc cu vorbele, pentru că am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome şi diferite, asemenea acelor pereţi de mănăstire medievală pictaţi cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descoperă figuri de sfinţi.
Pentru că am înţeles devreme că scriitor nu este cel ce scrie, ci acela care se exprimă cu ajutorul scrisului, scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitală în cadrul căreia obligaţia de a mă exprima determină obligaţia de a exista pentru a fi exprimată. Sunt ca un caier de lână care există numai în măsura în care este tors.” (CUM AM DEVENIT POET)

“Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…”

Culegerile Calitatea de martor (1970), Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie (1976), Cea mai frumoasă dintre lumile posibile (1978), Coridoare de oglinzi (1984) şi Autoportret cu palimpsest (1986), adună tablete, eseuri, însemnări de călătorie. Versuri pentru copii în Întâmplări din grădina mea (1980), Alte întâmplări din grădina mea (1983), Întâmplări de pe strada mea (1988) şi întâmplări fără Arpagic pentru cititorul cel mic (1991). În colaborare cu Romulus Rusan, a publicat volumul de interviuri cu personalităţi ale culturii româneşti: Convorbiri subiective (1972) şi O discuţie la Masa Tăcerii (1977). Ciclul de poeme din revista „Amfiteatru” (1985) declanşează conflictul dintre poetă şi Putere, acutizat în 1988 prin versurile din volumul Întâmplări de pe strada mea, care-i aduc poetei o nouă interdicţie de a publica. Totuşi, în 1989, îi apare o culegere antologică de Poezii, cu o prefaţă de Eugen Simion. Premiul Uniunii Scriitorilor (1970, 1977) şi al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1982); Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1970); Premiul Internaţional „Herder” (1982); Premiul Uniunii Scriitorilor (1998); Premiul revistei Luceafărul (1999).

“Psalm

Tu care ai învăţat urşii să doarmă
O iarnă întreagă
De ce nu mă-nveţi ce e somnul?
Nu ţi-l cer de tot.
Tu ştii,
Sunt prea modestă
Pentru moarte.
Dar cine, navigând
Pe ochii mei deschişi,
Nu ţi-ar cerşi
Un vânt de nefiinţă?”

Primele poeme semnate de Blandiana atrăgeau atenţia prin „jubilaţia intensă a descoperirii lumii” (Nicolae Manolescu): structura discursivă încorpora senzaţiile cele mai fruste, gesticulaţia, nu lipsită de retorism, se voia de amplitudine cosmică, un spirit fremătător dinamiza „tinereţea curată”, însetată de comuniunea cu elementele. Ecourilor evidente din Poemele luminii ale lui Blaga li se grefează un foarte specific „sentiment al generaţiei”, comun multor tineri poeţi care au debutat după N. Labiş; aliaj de candoare copilărească şi luciditate matură a conştiinţei, această nouă sensibilitate marchează şi Persoana întâia plural (1964), schiţând, dincolo de „reportajele lirice” sau poeziile pe temă dată, câteva constante particulare viziunii, în curs de constituire. Aceasta se anunţă încă de pe acum ca fiind întemeiată pe o intensă aspiraţie spre puritate, susţinută de o severă cenzură interioară, şi pe conflictul dintre o asemenea aspiraţie şi formele degradate ale existenţei individuale şi sociale.

“Făcând lumină în mine

Făcând lumină în mine
Se-ntunecă în jur,
Când se apropie zorii,
La mine se-nserează
Nu pot vedea şi-n afară
Şi-nlăuntru în acelaşi timp.
Fructele, florile, fiarele
Le pot inventa numai când nu le găsesc.
Nimic din ce ascund nu trăieşte
Dincolo de hotarele mele.
Niciodată, niciodată nu se va sparge
Echilibrul perfect
Care doarme-ntre lume
Şi sufletul meu?
Numai pentru că nu există-n afară
Îl văd în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?”

Volumele imediat următoare – Călcâiul vulnerabil (1966) şi A treia taină (1969) – sunt construite în esenţă tocmai pe acest conflict. Eul poetic se defineşte, în primul rând, drept conştiinţă ordonatoare a sensurilor lumii, instaurând în acelaşi timp o limpede şi strictă geometrie a sentimentelor: spaţiu al unităţii şi integrităţii fiinţei, cucerit cu dificultate, apărat cu dificultate, dând măsura capacităţii omului de a crea şi conserva „punctul de sprijin” pentru şi în univers.

Noile poeme, cele din Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Somnul din somn (1977) sau Ochiul de greier (1981), evidenţiază tocmai această umanizare a vocii, domolirea orgoliului intransigent. Fugind de sub „soarele neruşinat” ce dezvăluie „neroada furie a creşterii”, poeta imaginează un teritoriu umbros şi calm, în care „firul nopţii dă colţ şi creşte pur”, iar „mirii unei lumi crepusculare” se pierd în natura primară. Elegia cunoaşterii şi a purificării se echilibrează discret şi generos cu o poezie a suavei palpări a materiei, luminii glaciale a „tonurilor clare” i se substituie „lumina moale, lumina bună”, ori „bezna tandră”, – într-un univers somnolent ce învăluie fiinţa şi îi calmează mişcările sufleteşti. Ritualul ascetic iniţial, dominat de vocea imperativă (multe poeme aveau atunci un aer sentenţios), se transformă într-un alt ritual, a cărui desfăşurare e decisă de supunerea la ritmurile eterne ale naturii. Discursul liric rămâne însă în permanenţă de o mare simplitate, aproape lipsit de metafore.

“Tu eşti somnul

Întotdeauna toţi m-au iubit,
Cei ce mă urau m-au iubit cel mai tare.
Am trecut printre oameni
Mereu acoperită de dragoste,
Cum trec prin iarnă
Acoperită mereu de ninsoare.
Legea talionului e fără milă.
Iubirea cere iubire
Cum sângele cere sânge,
Când ninge
Şi lascive, ameninţătoare,
Funii lungi de argint
Scămoşat mă încing,
Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.
Dar eu trec prin zăpadă dormind,
Tu eşti semnul din care
Nu vreau să mai ies,
Rar câte-o privire mai mare
Distrată, uitucă visez,
Neaua moale îngheaţă pe mine,
Mă strânge,
Mi-e cald în somn şi bine
Şi ştiu că o să mor,
Aş fi iertată
Dacă m-aş trezi din tine,
Dar nu-mi doresc decât,
De sub pleoapele închise izvorât,
Fâlfâitul acesta uşor.
Trec dincolo cuprinsă de zăpadă,
Spre inima celui din urmă labirint,
Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată
Care-o să mă găsească vinovată
Poate
Şi-o să mă pedepsească pentru toate
Iubirile pe care le-am netrăit dormind.”

“Iarna stelele

Iarna stelele
Sunt atât de departe,
Că nu poţi să le vezi
Prin singurătate.

Iarna mările
Sunt atât de străine,
Că nici cursul izvoarelor
Nu li se cuvine.

Iarna morţii
Sunt atât de reci,
Că îngheaţă pământul
Emisferei de veci.”

În Stea de pradă (1985) înregistrăm însă o „accentuare a unor latenţe dramatice”, fără precedent. „Stranie este acum violenţa percepţiei poetice şi a corespondenţelor: lumina orbitoare devine, astfel, în poezia La celălalt capăt, un semn thanatic şi, în general, senzualităţii difuze de altădată îi corespunde acum o copleşire, dusă până la limita insuportabilului, a simţurilor: ipostaza „muţeniei”, „orbirii”, „surzeniei” apare insinuant, dar insistent, şi la fel „spaima” (Gemenii) (Marian Papahagi). Remarcabilă este şi proza fantastică din Cele patru anotimpuri (1977) şi Proiecte de trecut (1982). Afirmând că „fantasticul nu e opus realului, este doar o înfăţişare mai plină de semnificaţii a acestuia”, Blandiana propune o viziune în care faptul insolit apare ca prelungire a unei puternice tensiuni spiritual-afective, constituită în factor perturbator al „realului”. „Anotimpurile” sunt ale sensibilităţii exacerbate, oscilând între „irepresibila fervoare vitală” (Gabriel Dimisianu) şi angoasa stingerii şi stagnării. Prozatoarea excelează în sugestia unor trăiri ambigue, în care senzualitatea contactului cu natura germinativă şi năzuinţa spre puritate se conjugă cu sentimentul descompunerii universale (Capela cu fluturi, Oraşul topit).

“În satul în care mă-ntorc

În satul în care mă-ntorc
Ceasuri cu cuc sfarmă vremea
Şi mari bucăţi de tăcere
Zac sparte în praful din drum.
Ŕcele se învârt cu hărnicie,
Arătând mereu ceva de neprivit.
Orele au căzut de mult,
Ŕcele aleargă fără sfârşit
Şi dezorientat, când şi când,
Cucul apare şi-anunţă
Sfârşitul lumii, cântând.”

“Când voi fi-mbătrânit destul

Când voi fi-mbătrânit destul
Să nu îmi mai doresc să mor
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor

De grâu încins sub bolţi de stuh,
De floarea-soarelui uscată,
De praf bătrân şi de văzduh
Pe care-l ştiu de altădată;

O să mă-ntind printre grămezi
Fără dorinţe, fără gând
Şi nici măcar n-o să visez
Perechi de vorbe-alunecând;

În dulcele coşciug de boabe
Voi sta zâmbind cu ochii-nchişi,
O să îmi joace pe pleoape
O rază din acoperiş;

Uimită fără de pricină
Din când în când o să adorm,
Mă va trezi câte-o albină
Cu bâzâitul ei enorm,

Curând miresmele vecine
Mă vor topi în sinea lor,
Voi fi bătrână, va fi bine
Şi nu-mi voi mai dori să mor.”

O amplificare a registrului tematic şi stilistic, cu deschideri spre istoric şi social, aduce volumul Proiecte de trecut (1982). Subtila exploatare a echivocului real-imaginar (oniric), a rupturilor din ordinea firească a evenimentelor, a jocului dintre realitate şi ficţiune, înscrie şi aceste proze printre reuşitele certe ale genului (îndeosebi Zburătoare de consum, Biserica fantomă, Reportaj, Proiecte de trecut). „Tabletele” săptămânale, având caracterul unor file de jurnal, instantanee, impresii de călătorie, note de lectură etc., adunate în volumele Coridoare de oglinzi (1984) şi Autoportret cu palimpsest (1986), pun încă o dată în evidenţă disponibilitatea lirică a poetei şi expresivitatea „argheziană” a formulei publicistice. Percutante, atacând curajos teme ale actualităţii (mai ales sub aspectul lor etic), foiletoanele introduc adesea cititorul şi în laboratorul de creaţie al scriitoarei.

“Copilărie

Din oglindă mă privea un trup firav
Cu claviatura coastelor distinctă,
Inima-apăsa pe clape grav
Şi-ncerca să-apară în oglindă.

N-am văzut-o niciodată, dar ştiam,
Ca-ntr-un joc de-a baba-oarba, că-i ascunsă
(Precum inima salcâmului din geam
Coşul pieptului de crengi o face frunză).

Mă-ntrebam de unde l-a-nvăţat şi dacă
E aievea cântu-i uniform,
Şi ca nu cumva în somn să tacă,
Mi-era frică seara să adorm.”

Opera literară
Persoana întâia plural, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, 1964;
Călcâiul vulnerabil, Bucureşti, 1966;
A treia taină, Bucureşti, 1969;
Cincizeci de poeme, Bucureşti, 1970;
Calitatea de martor, Bucureşti, 1970;
Octombrie, noiembrie, decembrie, Bucureşti, 1972;
Convorbiri subiective, în colaborare cu Romulus Rusan, Bucureşti, 1972;
Poezii, Bucureşti, 1974;
Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie, Bucureşti, 1976;
Somnul din somn, Bucureşti, 1977;
Cele patru anotimpuri, Bucureşti, 1977;
O discuţie la Masa Tăcerii, în colaborare cu Romulus Rusan, Bucureşti, 1977;
Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, Bucureşti, 1978;
Întâmplări din grădina mea, Bucureşti, 1980;
Ochiul de greier, Bucureşti, 1981;
Proiecte din trecut, Bucureşti, 1982;
Alte întâmplări din grădina mea, Bucureşti, 1983;
Ora de nisip, Bucureşti, 1983;
Coridoare de oglinzi, Bucureşti, 1984;
Stea de pradă, Bucureşti, 1985;
Autoportret cu palimpsest, Bucureşti, 1986;
Oraşe de silabe, Bucureşti, 1987;
Întâmplări de pe strada mea, Bucureşti, 1988;
Poezii, Bucureşti, 1989;
Arhitectura valurilor, Bucureşti, 1990;
100 de poeme, Bucureşti, 1991;
Poeme fără Arpagic pentru cititorul cel mic, Bucureşti, 1991;
Sertarul cu aplauze, Bucureşti, 1992;
Imitaţie de coşmar, Bucureşti, 1995;
În dimineaţa de după moarte, Bucureşti, 1996;
La cules de îngeri, poeme, 1998;
Cartea albă a lui Arpagic, poezii pentru copii, 1998;
Geniul de a fi, eseuri, 1998;
Fals tratat de manipulare, 2013. ” …O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.
Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“ (Ana BLANDIANA)

“Întrebări

De ce nu se-amestecă totul?
De ce nu se-acoperă
Pielea lucioasă a pământului cu blană?
De ce nu răsare iarba verde şi fragedă
Pe spinarea fierbinte a fiarelor din păduri?
De ce nu le cresc pomilor aripi
Şi păsărilor rădăcini?
De ce nu ciripesc pietricelele fericite
De pe marginea râului?
Eu de ce nu învăţ să urăsc?
Eu de ce?
- O, Doamne, ce copil obositor,
Oftează îngerul.”

Biografie
Poziţie:
- Preşedintă a Fundaţiei “Academia Civică”
- Director Fondator al Memorialului Victimelor Comunismului
şi al Rezistenţei
- Preşedintă de onoare a PEN Clubului Român
- Membră a Academiei de Poezie Stéphane Mallarmé
- Membră a Academiei Europene de Poezie
- Membră a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO)

Studii:
Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de filologie a Universităţii Cluj (1963-1967)

Activitatea civică:
În ultimii doi ani ai guvernării Ceauşescu, numele Anei Blandiana a fost interzis în România iar cărţile ei au fost scoase din biblioteci.
În decembrie 1989 a făcut parte din Consiliu Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale, din care a demisionat la 29 ianuarie 1990, în semn de protest faţă de confiscarea revoluţiei române de către forţele antidemocratice (declararea FSN ca partid).
A fost unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice ( a cărei preşedinte a fost între 1991 şi 2001) şi a Fundaţiei Academia Civică pe care o conduce.
Alături de Romulus Rusan iniţiază şi realizează sub egida Consiliului Europei Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet.

Conferinţe şi festivaluri:
De-a lungul anilor, poeta a întreprins – ca invitată a unor universităţi, academii, organizaţii culturale – mai multe călătorii de documentare şi studio în diverse ţări europene susţinând lecturi publice şi conferinţe şi participând la reuniuni, congrese şi festivaluri de poezie…continuă

Distincţii:
- cetăţean de onoare al municipiului Sighet
- cetăţean de onoare al municipiului Botoşani
- cetăţean de onoare al municipilului Timişoara
- cetăţean de onoare al municipiului Oradea
- Legiunea de onoare în grad de cavaler

“Baladă

N-am altă Ană,
Mă zidesc pe mine,
Dar cine-mi poate spune că-i destul,
Când zidul nu se surpă de la sine,
Ci-mpins de-o toană
De buldozer somnambul
Înaintând de-a valma prin coşmar.
Şi iar zidesc
Cum aş zidi un val,
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar,
O mănăstire pururea lichidă
Sortită să se năruie la mal;
Şi iar zidesc,
O, var
Şi cărămidă
Şi, fără de prihană,
O făptură
Ca armătură
Visului infam:
N-am altă Ană
Şi pe mine chiar
Din ce în ce mai rar
Mă am.”

Premii
1969 – Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România;
1970 – Premiul pentru poezie al Academiei Române;
1980 – Premiul pentru proza al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti;
1982 – Premiul internaţional Herder (Viena);
1997 – Premiul Naţional de Poezie “M.Eminescu” (Bucureşti);
1998 – Premiul de Literatură pentru Copii (Bucureşti);
2000 – Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor (Bucureşti);
2001 – Premiul “Opera omnia” al Uniunii Scriitorilor ( Bucureşti);
2002 – Premiul internaţional Vilenica (Slovenia);
2005 – Premiul Internaţional “Giuseppe Acerbi” pentru poezie (Italia);
- Premiul Internaţional Camaiore (Italia)
Premiul Speranţa al societăţii Timişoara (1999)
Premiul pentru Poezie al revistei Cuvântul (2000)
Premiul revistei Poesis (2003)
Marele Premiu al Festivalului Internaţional Lucian Blaga (2007) – Editia XXVII

“Rugă

Ajută-mă să plâng şi să mă rog,
Să îmi privesc destinul inorog
Cu steaua-n frunte răsucită corn
Spre care-n vis mulţimile se-ntorn;

Ajută-mă să plâng şi să îndur
Dispreţul laudei ce creşte-n jur
În ochii lacomi, fără de noroc;
Ajută-mă să plâng şi să mă rog,

Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept;

Ajută-mă să plâng şi să suport
Catapeteasma ochiului tău mort
Şi nemaidesluşitul paradis
Strivit în ochiul tău închis.”

Surse:
Calitatea de martor, Ana Blandiana, Liternet.ro, 2004
Coridoare de oglinzi, Ana Blandiana, Liternet.ro, 2003
Autoportret cu palimpsest, Liternet.ro, 2004
anablandiana.com
La cules de îngeri, Ana Blandiana, ed Litera, 2002

Autor: Maria Dumitrache