Alice Botez, o conştiinţă a scriiturii

27 octombrie 2014, ora 00:23, in categoria Atelier literar

«Pentru dragoste, lună şi poezie avem un dispreţ voit.»(Alice Botez)

Alice Botez s-a náscut la 22 august 1914, Slatina, judeţul Olt, primind la naştere prenumele Alisa. Familia sa se mută de la Slatina la Bucureşti, în casa bunicii materne, din strada Uranus nr.22-23, iar înainte ca Alisa să împlinească un an, tatăl, Constantin Botez, moare. Scriitoarea va creşte printre femei, alături de mama sa, Elena Botez, de sora acesteia, Alexandrina Vasiliu şi de bunica Maria Ghiţescu.

Pe 28 august 1921, la vârsta de şapte ani, Alisa este înscrisă în clasa I la Şcoala No. 3 de fete din Bucureşti, urmează apoi cursurile Liceului „Regina Maria”, susţine în 1932 examenul de bacalaureat şi, în acelaşi an, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

Studiază logica şi filosofia, devenind studenta preferată a profesorului Nae Ionescu şi numărându-se printre discipolii acestuia – Mircea Eliade, C. Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre Pandrea, Petre Ţuţea, Emil Cioran, fraţii Acterian ş.a. De altfel, Nae Ionescu o propune pe Alice Botez pentru o bursă în Germania dar declanşarea războiului face imposibilă materializarea acestui proiect. În 1938, Alice Botez îşi ia licenţa în filosofie cu teza intitulată Structura, lucrare din care va publica fragmente în 1942, în primul număr al revistei Izvoare de filosofie, o culegere de texte şi de studii filosofice, îngrijită de Mircea Vulcănescu, de C. Noica şi de C. Floru. Devenind un nume recunoscut în mediile filosofice ale vremii, Alice Botez va face parte şi din colectivul de filosofi care a tipărit cele patru volume despre Metafizică şi Logică ale lui Nae Ionescu.

La sfârşitul lui 1940, timp de două luni, după plecarea criticului Pompiliu Constantinescu la Revista Fundaţiilor Regale, Alice Botez va ţine cronica literară a revistei Vremea, publicaţie în care îşi face şi debutul literar cu nuvela fantastică Asasinatul din Pădurea Strâmbei Disperări, nuvelă tipărită pe opt coloane, pe paginile 2-3 ale numărului din 6 august 1944.

În 1938, după susţinerea examenului de licenţă, Alice Botez va alege cariera didactică universitară, în cadrul Catedrei de logică a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. După război, funcţionează timp de doisprezece ani ca profesoară de matematică şi de fizică, la şcoala din comuna Comana, aflată în apropierea Capitalei iar de la începutul anilor ’50 şi până va ieşi la pensie, va lucra ca bibliograf la Biblioteca Centrală de Stat, unde va deveni şefă a serviciului de documentare.

Pe 23 august 1953, Alice Botez se căsătoreşte la Bucureşti, cu artistul plastic Constantin.- Bebe – Bulat, reputat ceramist, membru al Uniunii Artiştilor Plastici şi al Academiei Internaţionale de Ceramică, născut pe 20 mai 1917, la Hârlău. Căsnicia celor doi a durat douăzeci şi doi de ani şi a fost clădită nu doar pe dragoste cât mai ales, pe afinităţi comune, pe respect, pe admiraţie şi pe o puternică prietenie, sfârşindu-se odată cu moartea lui Constantin Bulat, pe 22 noiembrie 1975. După moartea soţului său, scriitoarea, împreună cu Dan Grigorescu şi cu Radu Ionescu, publică un album dedicat memoriei ceramistului.

Dacă scrierile sale s-au bucurat de succes iar meritele sale literare au fost recunoscute în presa literară a vremii şi în mediile literare, scriitoarea a dus o viaţă extrem de modestă şi de chinuită. Având deja o infirmitate la picior, în urma unei poliomielite suferite în copilărie, Alice Botez face un TBC osos şi începe să aibă probleme cardiace, din pricina navetei îndelungate şi în condiţii precare. Casa familiei sale fusese naţionalizată, scriitoarea rămânând să locuiască în doar o cameră, chiar după căsătorie, soţul ei fiind nevoit să stea la tatăl său şi făcând naveta între cele două imobile. Înainte cu puţin timp de moartea lui Constantin Bulat, scriitoarea îi trimite lui Gheorghe Rădulescu, pe atunci vicepreşedinte al Consiliului de Stat, un memoriu în care solicită rezolvarea situaţiei ei locative. Dar soţul său moare şi Alice Botez rămâne să locuiască în strada Uranus până în 1984, când întreaga zonă este demolată abuziv, pentru construirea Casei Poporului. Alice Botez stă pentru scurtă vreme în casa artiştilor Maria şi Ion Murnu, bunii săi prieteni, după care primeşte două camere într-un imobil aflat pe strada Paris nr.10, unde îşi află şi sfârşitul pe 26 octombrie 1985, la 71 de ani, în urma unei contuzii cerebrale. Alice Botez este înmormântată la Cimitirul Bellu, în locul de veci în care odihnesc şi mama, şi mătuşa dar şi bunicii scriitoarei.

Existenţa demnă şi discretă a scriitoarei, plină de neajunsuri materiale şi sociale, dar extrem de bogată spiritual, ca şi moartea sa, surprinzătoare şi totuşi, prea timpurie, au lăsat ecouri adânci în amintirea celor care au cunoscut-o, căci Alice Botez a întâlnit de-a lungul vieţii sale numeroase personalităţi ale culturii române – Nae Ionescu, Octav Onicescu, Pompiliu Constantinescu, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Haig, Arşavir şi Jeni Acterian, Marieta Sadova, Clody Bertola, Mariana şi Ion Murnu, Mariana Şora, Mihail Sebastian, Nuni Dona, Alexandru Paleologu sau Alexandru Dragomir, nume cu rezonanţă ale începutului de secol XX, ale epocii interbelice – dar şi scriitori, editori şi critici ai generaţiei ’60 sau ai celei optzeciste, precum Mircea Ciobanu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Manolescu, Dana Dumitriu, George Banu, Georgeta Dimisianu, Ana Barbu, Maria Graciov, Mihai Gafiţa, Tia Şerbănescu, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Florin Iaru, Ion Bogdan Lefter, Cezar Ivănescu ş.a. O preţioasă sursă de documentare privind viaţa şi profunzimea intelectuală şi spirituală a scriitoarei, o constituie două jurnale – Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit al lui Jeni Acterian, prietena din tinereţe a Alicei Botez, şi Spovedanie neterminată, al Genei Geamănu, o mult mai tânără prietenă, de formaţie filosofică şi care a ales calea monahală spre sfârşitul anilor ’90 – câteva pagini de memorii, amintirile celor care au cunoscut-o şi care i-au supravieţuit, şi mai puţin propriul jurnal – Cartea realităţilor fantastice – un jurnal eseistic. În acest jurnal pe care l-am numit atipic şi pe care scriitoarea l-a ţinut între 1937 şi 1946, Alice Botez îşi mărturisea, la doar patruzeci şi şase de ani, panica în faţa morţii, o spaimă care a însoţit-o de altfel, pe tot parcursul vieţii şi care a dat probabil operei sale acea dimensiune metafizică impresionantă.

Alice Botez studiază filosofia şi îşi face intrarea în mediile filosofice cu lucrarea Structura, teza sa de licenţă, din care va publica fragmente în 1942, în revista Izvoare de filosofie. Totuşi, activitatea sa filosofică se opreşte la acest studiu şi la câteva impresii şi articole despre cursurile lui Mircea Eliade, despre Nae Ionescu sau despre Devenirea întru fiinţă a lui Constantin Noica.

Trecerea Alicei Botez de la filosofie la literatură, în măsura în care între cele două ar trebui să existe o graniţă, este făcută prin eseu, o specie a literaturii de introspecţie la care scriitoarea se va întoarce spre sfârşitul vieţii. Chiar dacă Alice Botez a renunţat să mai fie un filosof practicant, ea nu s-a lepădat nicidecum de filosofie, considerând că acolo se află germenii literaturii sale, după cum mărturisea în 1975, într-un interviu: „ Pot să jur că n-am abandonat niciodată preocupările filosofice. (…) dacă este să mi se atribuie o vocaţie, apoi aceasta este. N-am dovedit-o, ştiu, pentru că n-am în urmă studii, opusuri de filosofie. Dar susţin că puţinele pe care le-am scris şi mai puţinele pe care le-am publicat, toată această puţinătate este izvorâtă din preocupările mele filosofice, cu toate că, după un consens general, aparţine literaturii. (…)Independent de determinarea pe care ţi-o imprimă vremea în care trăieşti, socotesc că literatura şi filosofia sunt manifestări complementare. Filosoful are o apetenţă pentru concret şi particular fără de care nu-şi poate valida teoriile, generalizările; literatul este ispitit de abstract şi de generalizare, pentru a garanta veracitatea cazurilor sale. Şi apoi… nu păstrăm noi oare esenţa vegetală a rădăcinilor? Rădăcinile mele sunt în filosofie.”

În ultima parte a vieţii, Alice Botez lucra la un amplu studiu despre roman, cercetare pentru care adunase material mult timp. De altfel, în 1969, în revista Luceafărul, Alice Botez a publicat un fragment din această lucrare teoretică. Imediat după moartea scriitoarei, în aceeaşi revistă, apare la iniţiativa lui Cezar Ivănescu, prima parte a eseului Mnemosyne al Alicei Botez, eseu inspirat de numele zeiţei care personifică Memoria şi care trădează, ca multe dintre articolele şi scrierile autoarei, obsesia acesteia pentru istorie. Din păcate, cea de a doua parte a eseului nu a mai fost publicată şi nici alte fragmente din studiul despre roman la care lucra Alice Botez, înainte de a trece în nefiinţă.

Prozatoarea care va avea parte de un deosebit succes la apariţia romanului de debut, mărturisea în 1975, într-un interviu, amintind de originea ei oltenească, faptul că rădăcinile unui scriitor sunt înscrise matriceal în devenirea unui creator de literatură: „ Cred că pentru un romancier faptul de a fi trăit un timp de creştere într-un cadru specific şi natural constituie o sursă de autenticitate şi forţă. Este ceea ce mă încântă la marii noştri scriitori români contemporani”.

Vocaţia literară a scriitoarei îşi are deci fundamentul, după cum ea însăşi consideră, într-o biografie care o situează într-o paradigmă, în acel timp şi în acel spaţiu de creştere, cărora li se datorează harul ei literar. Acestui dat i s-au adăugat ulterior studiile filosofice, lecturile, educaţia, privilegiul de a fi trăit şi de a fi devenit într-un timp fertil intelectual, printre oameni remarcabili. Toate aceste repere au făcut din Alice Botez o scriitoare remarcabilă, un spirit remarcabil, de dimensiunea celor renascentiste. Fără a fi prolifică, în pofida debutului literar târziu, Alice Botez a căutat să sublimeze Substanţa, Ideea, Esenţa, lăsând în urma sa o operă de o mare autenticitate şi frumuseţe, pe nedrept necunoscută şi atât de complexă încât cu greu ar putea fi tratată exhaustiv.

Şi cum prozatoarea însăşi vorbea despre publicarea a ceea ce ai scris ca despre un act de asumare a răspunderii faţă de cititor, debutul la 54 de ani, în 1968, cu romanul Iarna Fimbul, dovedeşte pe deplin că Alice Botez este o conştiinţă a scriiturii. „Într-adevăr, m-am grăbit să scriu, nu să public. Primele încercări datează din liceu. Nu poezie. Tot proză: scrisori, cu sau fără adresă, jurnale, nuvele. Este aici locul unei mărturisiri. Am considerat literatura ca un mijloc, nu ca un scop în sine. Şi am folosit-o ca atare: un instrument de formare, de clarificare şi de cunoaştere. În consecinţă, nu m-am gândit să profesionalizez îndeletnicirile mele literare. A scrie literatură este, la urma urmei, a face o experienţă. Eşti liber s-o faci sau nu. A continua să scrii, organizat, cu o frecvenţă mai mare, este a comite un experiment, de lungă durată. Dar a publica este mult mai mult. Înseamnă a-ţi da adeziunea la valoarea operei produse şi implicit, a confirma sub semnătură comunicabilitatea ei, necesitatea receptării. Aşadar, o dublă adeziune: în numele tău propriu, dar şi în numele eventualilor cititori. Aceasta din urmă e ipotetică şi, deci, riscantă, mai ales la debut. Intervine o problemă de responsabilitate şi de angajare civică. Şi un contract; pentru cea de a doua parte contractantă semnează editura, dar şi aceasta e validată doar după receptarea de către publicul cititor”.

După debutul timid din 1944, în Vremea, cu nuvela fantastică Asasinatul din Pădurea Strâmbei Disperări, scriitoarea va renunţa timp de douăzeci şi patru de ani să mai publice.

Alice Botez va reveni în forţă în 1968, cu un roman unic în literatura română, al cărui titlu, Iarna Fimbul, provoacă cititorul, deschizându-i noi orizonturi de receptare şi de meditaţie. Romanul este primit elogios de critica literară a epocii, pentru noutatea formulei narative, pentru prospeţimea sa ideatică, pentru inefabilul şi evanescenţa sa, pentru rafinamentul scriiturii, trăsături care se regăsesc matriceal în tot ceea ce a scris Alice Botez.

Iarna Fimbul marchează un debut editorial târziu, dar remarcabil prin „modernitatea formulei”, după cum aprecia Dana Dumitriu. Autoarea explică, întrebată fiind, într-un interviu, cum s-a născut acest roman care a văzut lumina tiparului după aproape două decenii de la scrierea sa: „ Geneza acestei cărţi, scrise curând după o conflagraţie mondială şi în cursul unei boli grave care m-a condamnat la o lungă imobilizare? Geneza unei cărţi scrise pe un aparat gipsat, în trei luni, rescrisă integral şi publicată după optsprezece ani? Este, desigur, filonul unor tragice evenimente – pe plan naţional, familial, internaţional – din timpul şi din preajma celui de-al doilea război mondial, aici cristalizat mitic în simbolul marii ierni, Iarna Fimbul. De aici şi mesajul de vestire a unei perioade de linişte şi rodnicie, urmând catastrofelor, aşa cum primăvara vine după iarnă ca lege de rodire şi creştere a firii.”
Iarna Fimbul este un roman de analiză şi de reconstrucţie care se constituie în evocarea destinului unor vechi familii – Duca, Delasena şi Vatarzi – ce repetă fatidic istoria generaţiilor trecute, îndreptându-se, implacabil, spre disoluţie. Titlul insolit al romanului închide în sine mesajul cărţii şi este decriptat în final când bătrânul arheolog Andronic, unul dintre eroi, descoperă semnificaţia simbolurilor Iernii Fimbul, des întâlnite în cercetările sale la popoare şi în epoci diferite, niciodată însă desluşite:„ Este vremea iernii lungi şi grele de dinaintea sfârşitului – sfârşitul unei civilizaţii, după care vine un început, se deschide un drum, sau porţile paradisului, apar îngeri, zei sau alţi oameni. Motivele Iernii… le găsise nu numai în ceramica sasanidă, sau în cea germanică, dar şi la alte popoare. Le-a numit universalele simboluri ale încheierii unui ciclu.”

Pădurea şi trei zile, cel de-al doilea roman al autoarei, apărut în 1970 şi subintitulat Varianta scenelor, prezintă dintr-o perspectivă escatologică evenimentele trăite de o familie în ultimele trei zile ale celei de-a doua conflagraţii mondiale. Cartea este o nouă verigă în lanţul pe care îl reprezintă, în ansamblul ei, literatura Alicei Botez. Ca şi în Iarna Fimbul, în acest roman, scriitoarea pune accentul pe structurile temporale narative. Ordinea cronologică a evenimentelor este tulburată şi, odată cu ea, planurile temporale se amestecă. Romanul este alcătuit din trei părţi: Prezentul, în care sunt prezentate ultimele trei zile ale celui de-Al Doilea Război Mondial, Trecutul, o evocare a momentelor ce au precedat Primul Război Mondial şi, în final, din nou Prezentul. Săvârşirea, o continuare a primei părţi, este o revenire la actualitatea atroce, expresia unei conştientizări a sechelelor acestui război. Scriitoarea mărturiseşte că a păstrat în mare parte şi în acest roman, modalităţile narative folosite în romanul de debut: „Constituirea poligonală a dramei epice din faţete, fiecare avându-şi rolul său, dar privită din timpul diferit al personajului, este, la urma urmei, debitoare aceleiaşi intenţii. Aparent, naraţiunea se desfăşoară la persoana a treia, dar nu urmează firul cronologic liniar; sunt relatate numai evenimente marcante, importanţa lor fiind decisă de un complex de factori spaţiu-timp-idee. Am încercat eu să explic chiar acolo.”

Cea de-a treia apariţie editorială care poartă numele şi totodată girul Alicei Botez marchează trecerea la un alt tip de demers literar. Dioptrele sau Dialog la Zidul Caucazian este poemul dramatic publicat în 1975 care aduce o schimbare în stilul şi în aria tematică abordată cu predilecţie până în acel moment de către autoare. Începând cu acest poem dramatic, obsesia istoriei pe care o manifestă Alice Botez capătă pregnanţă, rezonând într-un roman viitor, Emisfera de dor. Protagonistul cărţii este însuşi Dimitrie Cantemir, augusta figură a medievalismului românesc. Dioptrele este o tulburătoare evocare a personalităţii lui Dimitrie Cantemir, prin prisma „confruntării dintre vocaţia filosofică şi aceea politică a Prinţului şi, înlăuntrul celei dintâi, dintre medievalismul creştin şi umanismul laic”, după cum scria Nicolae Manolescu. Aparent, poemul reconstituie experienţa iniţiatică pe care o trăieşte prinţul moldav, odată cu expediţia documentară întreprinsă în 1722, la Zidul Caucazian, unde urmează a-l întâlni pe protectorul său politic, ţarul Petru I al Rusiei. Expediţia în Caucaz este de altfel, ultima călătorie ştiinţifică a domnitorului român, acum principe serenissim al Rusiei, sfătuitor al ţarului, membru al senatului rus, participant la această campanie militară în calitate de orientalist

Anul 1979 este un an benefic pentru Alice Botez căci scriitoarea publică două romane, Emisfera de dor şi Eclipsa, şi este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Dacă primul roman este o scriere de factură istorică a cărei acţiune este ancorată în Antichitate, imediat după ultimul război daco-roman, cel de-al doilea, Eclipsa, este un roman de factură politică, o scriere-parabolă de inspiraţie dostoievskiană.
Emisfera de dor este un roman istoric, cu care autoarea rămâne într-un spaţiu care a fascinat-o dintotdeauna, întorcându-se în timp, din Evul Mediu în Antichitate, printr-un personaj, Publius Aelius Hadrianus, legat prin vocaţia sa timpuriu renascentistă de Dimitrie Cantemir, o personalitate a Renaşterii târzii. Romanul, „substanţial, savant şi subtil” îşi are punctul de plecare în perioada imediat următoare campaniei militare victorioase pe care Traian a întreprins-o în Dacia şi într-un izvor considerat a fi unicul contemporan epocii, Scrisoarea lui Plinius cel Tânăr, scriitor şi om politic roman, către poetul Caninius Rufus.

Cu Eclipsa, autoarea încheie ciclul romanesc început cu Iarna Fimbul. Ambele romane îşi au rădăcinile într-o cronică, ambele aduc în prim-plan personaje damnate şi condamnate să reediteze păcate ancestrale, victime ale unor blesteme săpate într-o conştiinţă colectivă tenebroasă, viscerală, tentaculară, pe care o spală, o purifică doar disoluţia, doar dispariţia lor fizică, prin apă sau prin foc. În acest ultim roman, sciitoarea abandonează tehnica narativă polifonică, lăsând povestea tragică a oraşului să fie spusă de un singur narator actorial, personaj-reflector însă nu şi omniscient, imparţial oarecum prin natura profesiei sale, judecătorul Mihai Müller, fiu al urbei, întors în locurile natale după o îndelungată absenţă.

Insula Albă este ultimul volum antum al scriitoarei Alice Botez. Publicată în 1984, cu un an înainte de moartea prozatoarei, această carte marchează o revenire la un gen literar practicat de Alice Botez în prima tinereţe, proza scurtă. Cele opt povestiri cuprinse în volum sunt prefaţate de un catren din poezia Elan a lui Ion Barbu: „Sunt numai o verigă din marea îndoire/ Fragilă unitatea mi-e pieritoare; dar/ Un roi de existenţe din moartea mea răsar/ Şi adevăratul nume ce port e: Unduire.” Motto-ul anunţă o suită de povestiri de o minunată suavitate, fragile, asemenea unor miniaturi dantelate, în care este sublimată toată bogăţia stilistică şi tematică a operei Alicei Botez.

Cartea realităţilor fantastice este singura apariţie editorială postumă semnată Alice Botez. Publicat în 2001, acest jurnal ţinut vreme de aproape zece ani, între 1937 şi 1946, de scriitoare şi început la insistenţele profesorului Nae Ionescu, ar fi trebuit să vadă lumina tiparului în 1939, într-o primă versiune dar proiectul nu s-a înfăptuit, în ciuda intervenţiei favorabile a lui Mircea Eliade. El a fost păstrat în manuscris, după moartea autoarei, de Arşavir Acterian. Apărut la editura Curtea veche, jurnalul este unul atipic pentru că nu aduce informaţii biografice, nerespectând canoanele literaturii diaristice.

Cartea realităţilor fantastice este mai degrabă un eseu, un volum de proză poematică în care sunt concentrate primele încercări literare ale scriitoarei, o interfaţă între ea şi lumea înconjurătoare pe care fie nu este pregătită, fie refuză să o perceapă ca atare, o căutare a sinelui şi a unei identităţi creatoare. Jurnalul este confidentul autoarei lui şi păstrează ecoul frământărilor acesteia – „Ce sens am eu în toate lucrurile astea pe care le face cineva care se cheamă eu?”.

Moare la 27 septembrie 1985, Bucureşti

Opera
Iarna Fimbul, Bucureşti, 1968; ediţia Bucureşti, 1998;
Pădurea şi trei zile. Varianta scenelor, Bucureşti, 1970;
Dioptrele sau Dialog la zidul caucazian, Bucureşti, 1975;
Emisfera de dor, Bucureşti, 1979;
Eclipsa, Bucureşti, 1979;
Insula albă, Bucureşti, 1984;
Cartea realităţilor fantastice. Jurnal, Bucureşti, 2001.

Sursa:
crispedia
ALICE BOTEZ – STUDIU MONOGRAFIC, prof. drd. Alina Karina Niţu

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: