Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Romaneşti

12 decembrie 2014, ora 00:01, in categoria Cultura

Alexandru Ipsilanti (circa 1724, Fanar, Istanbul – 13/25 ianuarie 1807, Istanbul) – domn al Ţării Romaneşti (15/26 septembrie 1774 – 4/15 ianuarie 1782, 17/28 august 1796 – 22 noiembrie / 3 decembrie 1797) şi al Moldovei (ianuarie 1787 – 8/19 aprilie 1788). A ocupat tronurile Ţărilor Române timp de aproape 10 ani. Fiul lui Ioan Ipsilanti şi al Smaragdei Mamona, era posesorul unei solide culturi. La 9 august 1774 a fost numit mare dragoman al Porţii, funcţie ce i-a permis să cunoască atât dedesupturile politicii otomane, cât şi politica reformatoare promovată de unii „despoţi luminaţi”, ca Friedrich II în Prusia şi Maria Theresia în Austria.

Ocupând pentru prima oară tronul Ţării Româneşti în condiţiile dificile ce au urmat războiului ruso-turc din 1768-1772, încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), a avut de înfruntat atât problemele generate de război, cât şi ostilitatea unei părţi a boierimii care, atrasă de programul emancipării de sub dominaţia otomană, nu-l voia domn. În aceste condiţii complexe, Ipsilanti a guvernat cu înţelepciune şi blândeţe. S-a preocupat, în primul an de domnie, de răscumpărarea locuitorilor robiţi de turci, a încheiat un aranjament pentru Odaia Vizirului, răscumpărând administrarea acestui domeniu vecin raialei Brăila, a stabilit modalităţile de cumpărare a produselor româneşti de către negustorii turci însărcinaţi cu aprovizionarea Constantinopolului, a reorganizat aparatul administrativ, stabilind cu exactitate salariile şi veniturile tuturor dregătorilor, precum şi serviciul „menzilurilor” sau al poştelor, a pus bazele flotilei de război pe Dunăre, construind împreună cu domnul Moldovei două vase.

Urmărind refacerea potenţialului demofiscal al Ţării Româneşti şi stabilitatea masei de contribuabili, a dat un aşezământ prin care se hotăra ca toţi cei strămutaţi în timpul războiului să revină la casele lor până la sfârşitul lunii mai 1775, în caz contrar urmând „a rămâne de baştină unde s-au aflat”. În politica fiscală, a preluat principiul de bază al reformei lui Constantin Mavrocordat, dar i-a dat o nouă formă: sferturile, sporite numeric, au fost înlocuite cu patru termene (sămi), dintre care primele trei erau destinate nevoilor interne, iar cel de-al patrulea acoperirii tributului. A arătat o atenţie sporită domeniului juridic, mărind numărul instanţelor de judecată şi constituind patru departamente, unul pentru „judecăţile de criminalion”, celelalte pentru pricinile de „lucruri şi datorii”. Judecătorii erau recrutaţi din rândul boierilor mazili, modul de judecată şi regulile impuse celor chemaţi să facă justiţie fiind stabilite de domn printr-un hrisov special. Din dispoziţiile lui este alcătuit un cod de legi – Pravilniceasca Condică -publicat în septembrie 1780 în limbile română şi greacă, o sinteză între dreptul bizantin (basilicalele) şi dreptul consuetudinar (obiceiul pământului), îmbogăţită prin experienţa instanţelor de judecată.

A acordat o atenţie deosebită învăţământului: în ianuarie 1776 a emis hrisovul de reorganizare a Şcolii Domneşti, mutată la Sf. Sava (1779); a înfiinţat o şcoală de preoţie la Mitropolie şi două şcoli inferioare la Craiova şi Buzău; a refăcut şcoala elinească din Arvanitochori, lângă Târnovo, în Bulgaria. În domeniul edilitar, s-a remarcat prin ridicarea unei noi reşedinţe domneşti la Bucureşti (1775-1776), a unui azil pentru orfani, a mai multor cişmele, refacerea Mănăstirii Mărcuţa şi a încă unui rând de curţi domneşti la Afumaţi. Prima sa domnie în Ţara Românească s-a încheiat în urma fugii fiilor săi, Constantin şi Dimitrie, în Transilvania şi de aici în Austria (28 decembrie 1781), când domnul a cerut el însuşi mazilirea, după care a fost exilat în Rhodos.

Domnia din Moldova s-a desfăşurat în contextul izbucnirii războiului ruso-austro-turc (1787), în care Ipsilanti înclină spre austrieci şi ruşi. Cu acordul său, un detaşament austriac ocupă, la 8/19 aprilie 1788, Iaşii, făcându-l „prizonier” împreună cu întreaga familie; va rămâne patru ani în refugiu în Austria. În timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească, pentru a anihila atacurile lui Osman Pasvanoglu, rebel turc din Vidin, în Oltenia, a întărit oastea ţării cu noi detaşamente, puse sub comanda agăi de Mehedinţi. Domnia a fost scurtă, bătrân şi bolnav fiind, a cerut, se pare, el însuşi mazilirea. În decembrie 1806, ca urmare a trecerii fiului său Constantin de partea ruşilor, a fost arestat şi închis la Edikule. La 13/25 ianuarie 1807 a fost decapitat. Capul i-a fost înmormântat în biserica din cartierul Kuruceşme din Istanbul.

Ipsilanti a ctitorit mănăstirea de la Kalopetra din Rhodos, a sprijinit mănăstirile Sumela de lângă Trapezunt, Sf. Treime de lângă Târnovo, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului din insula Proti din Marea Marmara, Doussikon, Sf. Ecaterina de la Muntele Sinai, Panaghia Kamariotisa din insula Chalki din Marea Marmara şi Biserica Sf. Ioan Botezătorul din aceeaşi regiune. A fost căsătorit cu Ecaterina Moruzi, cu care a avut doi fii – Constantin, viitor domn al Ţării Româneşti şi Moldovei, şi Dimitrie – şi două fiice – Raliu şi Smaragda. Prin prisma realizărilor sale, Ipsilanti, conchide Constantin C. Giurescu, „poate fi considerat ca unul dintre cei mai de seamă domni ai noştri din epoca modernă; în ce priveşte epoca fanariotă, el este, credem, cel mai însemnat şi, în orice caz, cel sub care ţara s-a simţit cel mai bine”.

Sursa: crispedia
wikipedia
moldovenii.md

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: