Alexandru Ciorănescu, poet, prozator, drama­turg, istoric şi teoretician literar, traducător şi bibliograf

7 noiembrie 2017, ora 00:39, in categoria Atelier literar, Maria Dumitrache

Alexandru Ciorănescu s-a născut la 15 noiembrie 1911, Moroeni, judeţul Dâmboviţa. Este fiul Ecaterinei (născută Teodorescu) şi al lui Ion Ciorănescu, învă­ţători. A absolvit Liceul „Spiru Haret” din Bucureşti şi Facul­tatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind şi diplomat al Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie. Şi-a luat doctoratul în litere, la Sorbona, în 1938, cu teza L’Arioste en France. În 1934, devenea membru al Şcolii Române din Franţa, între 1937 şi 1940, a susţinut lectoratul de limba română din Lyon, iar în 1940, era consilier cultural al Ambasadei române din Paris.

Între 1942 şi 1945, a funcţionat ca director literar al Editurii Contemporane din Bucureşti şi a fost secretar general al Asociaţiei Române pentru Studiul Renaşterii şi al Asociaţiei Culturale Hispano-Române. În aceeaşi perioadă, a condus lucrările preliminarii pentru elaborarea unei enciclopedii în 24 de volume, sub auspiciile cotidianului „Universul”, începuturile literare ale lui Ciorănescu sunt legate de revista „Vlăstarul” a elevilor Liceului „Spiru Haret”, dar adevăratul debut trebuie socotit cel din 1930, în revista „Capricorn”: studiul Bibliografia unei polemici, unde se înseriază şi se discută pentru prima dată global Itinerariul spiritual al lui Mircea Eliade şi reacţiile pe care acest text le-a produs în epocă.

Studii de istorie literară, documente istorice şi cercetări de literatură comparată a publicat în deceniul al patrulea, în revistele „Roma” (Scriitorii români şi Italia, 1932-1933), „Cercetări literare” (Întrebări şi răspunsuri, 1934, Opera istorică a lui Budai-Deleanu, 1936), „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”, „Viaţa româ­nească”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Revista română”, „Symposion” etc.

În 1936 a tipărit „studiul critic” Alexandru Depărăţeanu în memoriile Secţiei literare a „Analelor Academiei Române“, premiat în acelaşi an. A fost prima monografie asupra acestui poet de raftul doi, ce ar fi introdus în poezia română – după opinia lui Ciorănescu – unele teme din romantismul iberic. Cea mai importantă lucrare de sinteză istorico-literară din această etapă este însă Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui, apărută în 1943, studiu literar ce a provocat din partea lui D. Caracostea o neaşteptată replică polemică şi care a fost şi continuă să fie considerat de unii cercetători avizaţi drept un demers istoriografie comandat de Ion Petrovici (atunci ministrul Instrucţi­unii Publice), nemulţumit de modul în care G. Călinescu privise contribuţiile literare ale acestuia în Istoria literaturii române de la origini până în prezent.

Imediat după august 1944 Ciorănescu ocupă postul de director al Teatrului Municipal din Bucureşti şi al revistei „Universul literar”. Numit ataşat cultural în 1946 la Ambasada Română din Paris, părăseşte această funcţie după alegerile din ţară şi îşi caută, în postura de cercetător la Centre National des Recherches Scientifiques (1948), rezolvarea situaţiei de exilat român, după ce în 1947 fusese, câteva luni, secretar de redacţie al revistei de critică „Le Livre”. Obţine prin concurs, în 1948, Catedra de limba şi literatura franceză la Universitatea din La Laguna, în Insulele Canare, în cadrul căreia, până în 1978, a predat şi un curs special de limba română. Preocupările ştiinţifice se orientează, începând din această perioadă, spre problemele teoretice şi aplicative ale literaturii comparate.

În 1942 Ciorănescu publicase la Bucureşti, în limba franceză, o carte de reevaluare istorică a României, „vederea generală” a autorului bazându-se pe însemnările călătorilor străini prin Ţările Române, în marea lor majoritate semnalate de N. Iorga. Comentariul său oferea imaginea globală şi tradiţional consacrată a României, relevând atât încadrarea în dimensiunile latinităţii europene a spiritului românesc, cât şi starea istorică a neamului care şi-a zămislit existenţa întru apărarea valorilor creştine la porţile răsăritene ale continentului, în 1944, tot la Bucureşti, fusese publicat şi un volum de studii, Literatura comparată, în care autorul insista cu precădere asupra „spiritului european în cultura românească” – aşa cum se numeşte şi cel mai important capitol al cărţii. În cercetările ulterioare, din perioada exilului, o serie de studii, precum Tradiţia istorică şi originea românilor (publicat în franceză, italiană şi germană) sau Sfinţenia românească (redactat în limba română), vor completa în chip definitoriu schiţa sa tipologică privind specificitatea românească în raport cu celelalte popoare europene, mai ales cu cele de origine latină.

Despre literatura comparată şi principiile ei, Ciorănescu a alcătuit şi un riguros şi succint manual, intitulat ca atare. El se evidenţiază prin limpezimea metodologică, dar atestă totodată şi conservatorismul punctului de vedere al autorului, fiindcă în 1964, când apărea, în spaniolă, Principii de literatură comparată, altfel se organizau teoretic demersurile comparatiste, teoria influenţelor fiind nu numai părăsită, dar şi dezavuată critic.

Ciorănescu rămâne însă cantonat într-o perspectivă descriptivistă, evitând dezba­terea polemică sau emiterea punctului de vedere personal. În afara unor lucrări de filologie comparată sau a unor abordări tematiste explorând sfera literară hispanică sau cea franceză şi scrise în spaniolă sau în franceză (Studii de literatură spaniolă şi comparată, 1954, Masca şi obrazul. De la barocul spaniol la clasicismul francez, 1982, Viitorul trecutului. Utopie şi literatură, 1972, Hispanismul în franceza clasică, 1987), studiul Barocul sau Descoperirea dramei (1957) rămâne opera fundamentală a comparatismului profesat de Ciorănescu, esenţială în orice analiză a subiectului.

O altă dimensiune a literaturii europene, în mod constant stu­diată şi evidenţiată în opera ştiinţifică a lui Ciorănescu, rămâne, desigur, literatura română, pe care a prezentat-o în numeroase dicţio­nare şi enciclopedii literare, ilustrând-o şi prin două interesante micromonografii despre Vasile Alecsandri (1973) şi Ion Barbu (1981), redactate în limba engleză. Dacă în prima dintre ele autorul întreprinde o reconsiderare a operei lui Alecsandri, urmărind sistematic atmosfera epocii în care ea s-a zămislit, în cea de-a doua, evaluând sursele Jocului secund (remarca îi aparţine lui Basarab Nicolescu), autorul antrenează în dezbatere chestiunea mai specială a „poetului reprezen­tativ” în modernitate pentru o literatură cu caracter şi particu­larităţi specifice.

Sub pseudonimul Mihai Tăcutu, poetul Ciorănescu a tipărit în exil două interesante plachete de versuri: Atlantic (1950) şi Biografie pentru rândunele (1952), în tiraje confidenţiale, ce nu au depăşit 48 de exemplare de fiecare titlu, culese şi imprimate doar pentru prieteni. Autorul, care debutase ca poet încă din ţară, îşi conturează acum un profil liric bine particularizat tocmai prin strigătul de singurătate şi dorul tragic care îi străbat poemele din exil. Sub auspiciile Fundaţiei Regale Universitare „Carol I” din Paris, Ciorănescu a publicat în 1954 drama istorică în patru acte Don Carlos de Viana.

Dramaturgul este atras de abordarea şi definirea unei problematici ce ţine de condiţia existenţială a fiinţei. Sinuciderea eroului principal nu acoperă starea sentimentală precară, patima romantică ce pare că-l animă, ci se justifică prin conştiinţa zădărniciei, a vanităţii vieţii, căutarea adevărului dovedindu-se în plan spiritual şi intelectual mai secătuitoare decât neîmplinirea erotică în sine. Modelul Albert Camus se distinge fără greutate aici.

Într-o comedie într-un act, scrisă tot atunci (1954) în limba franceză, publicată la Paris, din nou sub pseudonim (Alejandro Pesado), Au revoir, Monsieur L’Ange, Ciorănescu a încercat şi abordarea registrului satiric. Ambele piese vădesc însuşiri dramaturgice modeste. Alta s-a dovedit a fi înzestrarea prozatorului. Dacă nuvelele în limba română au rămas prin publicaţiile literare româneşti ale exilului (mai ales în „Apoziţia”), romanele scrise în franceză, Cuţitul verde (Le Couteau vert, 1963, semnat Alexandre Treize), sau în română, Care Daniel? (1995), au trezit un oarecare interes. Cuţitul verde explorează lumea pescarilor din Canare, un mediu închis, tradiţional, cu stranii aspiraţii ascunse spre eliberare, spre evadare atât din chingile unei geografii insulare, cât şi dintr-o psihologie dominată de asprimea vieţii în mijlocul naturii, de confruntarea dramatică dintre om şi ape.

O anume lascivitate senzuală şi o atracţie uşor necontrolată spre aspectele sexuale ce particularizează comportamentul unor adolescenţi vieţuind într-o lume oceanică toropită de soare şi de reacţia sangvină puternică a toridităţii trec şi în cel de-al doilea roman al lui Ciorănescu, Care Daniel? Aici, ambiguitatea şi vizibila atracţie spre detectivism menţin relatarea într-o zonă incertă, cea a romanului de senzaţie, dar şi a aventurii şi meandrelor psihologice. Din nou o crimă fără semnificaţie trezeşte chiar de la debut curiozitatea activă a cititorului, îndreptându-l spre o dramă ce se converteşte până la urmă într-o poveste cu puternice accente melodramatice. Mediul extravagant, lumea eterogenă a plajelor hispanice şi a unui univers romantic francez mult prelungit în actualitate dau impresia unei anume artificialităţi.

Darul de a nara şi ştiinţa de a conferi un mesaj sugestiv povestirii, extrăgând-o din simpla şi nesemnificativa relatare, vor rodi cu adevărat într-un interesant volum de memorii, Amintiri fără memorie (1995), unde tocmai ambiguitatea titlului lasă să transpară un anume înţeles al sensului istoric al devenirii. Trecutul se proiectează ca o poveste în care fundamentală rămâne moti­vaţia a ceea ce este individul ca atare în momentul reconsti­tuirii trecutului, al propriului său examen de conştiinţă. În fine, traducerile reprezintă o altă latură a activităţii lui Ciorănescu.

Nu doar Stanţele lui Jean Moreas, transpuse în româneşte în 1945 şi comentate elogios de Perpessicius printre alţii, sau mai vechea traducere în versuri, Domnişoara Felicia sau Fericirea de Guido Gozzano (1933), ci îndeosebi ceea ce critica literară franceză a considerat un moment de excepţie în integrarea lui Dante în mediile literare francofone, tălmăcirea în limba franceză a capodoperei La Divina Commedia (1964). Ea constituie, probabil, în destinul lui Ciorănescu expresia cea mai elocventă a universalismului pe care l-a profesat o viaţă.

Dintre scriitorii de reputaţie mondială ai exilului românesc, Ciorănescu a scris, de ase­menea, despre Mircea Eliade, Alexandru Busuioceanu, Vintilă Horia. De altfel, el a făcut parte dintre cei care au constituit în anii ’80, la Madrid, Fundaţia Culturală Română, sub auspiciile căreia a prefaţat, prin studiul capital Un poet al nedeterminării, o ediţie a poeziilor lui Mihai Eminescu, ilustrată de G. Tomaziu.

Studiile consacrate lui Eminescu cu ocazia centenarului morţii acestuia, precum cel despre Gândirea politică a lui Mihai Eminescu, în care Ciorănescu a polemizat cu afirmaţiile emise de Ion Negoiţescu, şi nu numai, la postul de radio BBC, au meritul de a restitui o perspectivă critică şi istorico-literară în conformitate cu realitatea momentului de manifestare creativă a geniului eminescian, înlăturând confuziile conjuncturale până la care decăzuse, în ultimele decenii, exegeza poetului.

Opera
Alexandru Depărăţeanu, Bucureşti, 1936;
Anoste en France, I-II, Paris, 1939;
Vie de Jacques Amyot d’apres des documents inedits, Paris, 1941;
La Tradition historique et l’origine des Roumains, Bucureşti, 1942;
Teatrul românesc în versuri şi izvoarele lui, Bucureşti, 1943;
La Roumanie vue par les etrangers, Bucureşti, 1944;
Literatura comparată, Bucureşti, 1944;
Atlantic, Santa Cruz de Tenerife, 1950;
Biografie pentru rândunele, Santa Cruz de Tenerife, 1952;
Estudios de literatura espanola y comparada, La Laguna, 1954;
Don Carlos de Viana, Paris, 1954;
Au revoir, Monsieur L’Ange, Paris, 1954;
El Barroco o el descubrimiento del drama, La Laguna, 1957; ediţia (Barocul sau Descoperirea dramei), traducere de Gabriela Tureacu, Cluj Napoca, 1980;
Bibliographie de la litterature francaise du XVI-e siecle, Paris, 1959;
Le Couteau vert, Paris, 1963; ediţia (Cuţitul verde), traducere de Ileana şi Mihai Cantuniari, Bucureşti-Montreal, 1993;
Principios de literatura comparada, La Laguna, 1964; ediţia (Principii de literatură comparată), traducere de Tudora Şandru Mehedinţi, Bucureşti, 1997;
Bibliographie de la litterature francaise du XVII-e siecle, I-III, Paris, 1966-1967;
Colon humanista. Estudios de humanismo atlantico, Madrid, 1967;
Bibliographie de la litterature francaise du XVIIl-e siecle, I-III, Paris, 1969;
L’Avenir du passe. Utopie et litterature, Paris, 1972; ediţia (Viitorul trecutului. Utopie şi literatură), traducere de Ileana Cantuniari, Bucureşti, 1997;
Vasile Alecsandri, traducere de Maria Golescu, New York, 1973;
Bibliografia franco-espanola. 1600-1715, Madrid, 1977;
Historia de Santa Cruz de Tenerife, Santa Cruz, 1978;
Ion Barbu, New York, 1981; ediţia Bucureşti, 1996;
Le Masque et le visage. Du caroque espagnol au classicisme francais, Geneva, 1982;
Santa Cruz, vrimavera y poesia, Santa Cruz de Tenerife, 1986;
Care Daniel?, Bucureşti, 1995;
Amintiri fără memorie, Bucureşti, 1995;
Poeme, prefaţă de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1999;
Eminescu sub fiorul timpului, prefaţă de Nicolae Florescu, postfaţă de Andrei Ionescu, Bucureşti, 2000;
Paiaţa tristă, traducere şi prefaţă de Simona Cioculescu, Bucureşti, 2002.

Traduceri
Guido Gozzano, Domnişoara Felicia sau Fericirea, Bucureşti, 1933;
Jean Moreas, Stanţe, Bucureşti, 1945;
Dante, La Divine Comedie, introducerea traducătorului, Lausanne, 1964.

Surse:
crispedia
wikipedia
autorii.com

Redactor: Maria Dumitrache

 
Te invitam sa dai un like paginii de Facebook Jurnalul de Drajna: