“- Adio, pică frunza
Şi-i galbenă ca tine, -
Rămâi, şi nu mai plânge,
Şi uită-mă pe mine.

Şi s-a pornit iubita
Şi s-a pierdut în zare –
Iar eu în golul toamnei
Chemam în aiurare…

- Mai stai de mă alintă
Cu mâna ta cea mică,
Şi spune-mi de ce-i toamnă
Şi frunza de ce pică…”
(Pastel)

George Bacovia (născut la 17 septembrie 1881 ,Bacău – d. 22 mai 1957, București) a fost un scriitor român format la școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa ca cel mai important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți din poezia română modernă.

Copilăria

George Andone Vasiliu (numele de naștere al poetului) s-a născut în casa comerciantului Dimitrie Vasiliu și a Zoei Vasiliu. Copilul în vârsta de doar 6 ani începe să învețe limba germană. Apoi între 1889-1890 urmează clasa întâi la un pension din Bacău. În 1891 îl aflăm înscris la Școala Primară Domnească nr. 1 din Bacău. Trei ani mai târziu absolvă cursul primar, în luna iunie. În același an se înscrie la Gimnaziul Ferdinand din Bacău. Toamna rămâne închis o noapte întreagă, din neatenția paracliserului, în turnul bisericii Precista din orașul natal. Această întâmplare îi va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899. Anii traumatici din liceu și atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem celebru, “Liceu”. În 1898 își pune pe note câteva poezii precum și altele de Mihai Eminescu si Ștefan Petică. Vădește mare talent la desen. Se dovedește foarte bun executant la vioară și la alte instrumente din orchestra școlii, pe care o și dirijează. Se evidențiază la gimnastică. În 1899 obține premiul I pe țară la concursul Tinerimii române pentru “desen artistic de pe natură”. Îi apare în Literatorul din 30 martie poezia “Bacăul rămâne oraşul lui Bacovia”

George şi Agatha Bacovia

Poetul, îngropat de liceul-cimitir al tinereţii sale

Grădina publică din poemele lui George Bacovia a rămas doar un mic parc, copleşit de uriaşa catedrală ortodoxă care se construieşte în imediata vecinătate. Culoarea plumburie a târgului de la începutul anilor 1900 a fost înlocuită cu cenuşiul blocurilor comuniste. În parcul central, pacienţii de la spitalul judeţean se plimbă în pijamale, sub croncănitul asurzitor al ciorilor. “Vrând-nevrând, Bacăul rămâne oraşul lui Bacovia”, spune profesorul Constantin Călin.

Cine îl caută pe Bacovia în oraşul său îl poate găsi pe strada pe care a locuit, în curtea casei memoriale, sau în centrul oraşului, acolo unde se află statuia poetului – un Bacovia realizat de sculptorul Constantin Popovici pentru aniversarea din 1971, slab, stingher, încovoiat. În oraşul de pe Bistriţa circulă şi o legendă despre statuie: se spune că la inaugurare soţia poetului, Aghata Grigorescu Bacovia, a avut o criză de nervi în momentul în care a fost dezvelită statuia. Spunea că aceasta nu îi seamănă poetului. Poate nu îi semăna soţului George Bacovia, dar poetul se identificase cu opera sa, era deja o apariţie de plumb, care ţinea pe umeri amurgul violet al oraşului de provincie. Ca şi azi.

Târg de provincie cu locuințe insalubre

“Dacă vrei să cunoşti bine un poet – spunea Goethe - mergi în ţara lui”, parafrazează profesorul Constantin Călin în primul volum al cărţii sale, “Dosarul Bacovia“. Dar “ţara” lui Bacovia nu mai este. George Bacovia a scris despre un târg de provincie în care toamna părea a fi singurul anotimp în care uliţele erau desfundate şi mizere şi în care Bistriţa curgea neîngrădită, inundând periodic oraşul.
“Pe la 1880, urbea se întindea pe o suprafaţă apreciabilă: peste 700 de hectare. Cu excepţia uliţei negustorilor şi a proximităţii acesteia, casele şi bordeiele, în număr de circa 2.000, erau înecate de arbori, separate de grădini şi de mari terenuri virane, care sporeau impresia de pustietate. Cât despre centrul comercial… era o îngrămădire neglijentă, periculoasă de clădiri vechi şi de barăci acoperite cu şindrilă”, notează Constantin Călin. Bacăul era plin de un praf “care înceţoşa adesea întreg oraşul”.
“Murdăria rămâne caracteristica endemică a locului: uliţe pline de bălegar şi gunoaie, şanţuri laterale în «permanenţă umplute cu apă înverzită» şi scursori, locuinţe insalubre, acareturi degradate, curţi interioare duhnind de dejecţii, debite de carne în aer liber, la soare, pitării «rău făcute, rău întreţinute», mărfuri alimentare expuse pe trotuar.”
“Bacăul lui Bacovia nu mai există pe străzile actuale ale oraşului. Bacăul lui Bacovia este în arhive”, explică profesorul Constantin Călin. El povesteşte că, fiind băcăuan prin adopţie din 1962, a avut numai două momente când a simţit că trăieşte în oraşul lui Bacovia: “Odată, ieşind de la redacţie şi trecând prin parc, am văzut un amurg superb, cerul avea o coloratură violet, iar altădată, într-o zi de vară spre toamnă, mergând pe Strada Trotuş, orizontul îndepărtat mi-a dat senzaţia aceasta de localitate veche moldovenească, de târg”.
”Cei se vii se mișcă și ei descompuși,,

Pornim pe urmele poetului de la casa memorială, aflată pe Strada George Bacovia, care a fost deschisă în 1971. În această clădire, familia poetului s-a mutat abia în 1906. Muzeograful Maria Băitanu este scuzată că ar fi în concediu şi, fiind chemată de acasă. nu se arată bucuroasă de oaspeţi. “Să mă lase în pace!”, se aude din telefonul supraveghetoarei vocea muzeografei. Fără ghidaj, privim obiecte fără viaţă aranjate în camerele în care a trăit familia Vasiliu.
Biroul la care scria, fotografii, tutun, o învălmăşeală de lucruri care nu-ţi spun nimic despre nevroticul Bacovia, despre depresiile sale, despre bolile care l-au măcinat.
În curtea casei memoriale s-au copt fragii, e o linişte apăsătoare, iar soarele arde oraşul la fel ca în poezia “Cuptor”. Oamenii se mişcă toropiţi de căldură: “Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,/Cu lutul de căldură asudat”. Ne mişcăm şi noi sub razele mult prea calde. Nici un strop de ploaie în Bacău. Cine ar fi zis!?
În momentele în care căuta linişte, George Bacovia mergea pe malul Bistriţei, despre care îi povestea şi viitoarei sale soţii, Aghata Grigorescu, în scrisorile pe care i le trimitea de la Bacău. Au şi vizitat împreună lunca Bistriţei într-una dintre vacanţele pe care Aghata le-a petrecut în Bacău.

“Păşeam prin iarba fragedă, plină de toporaşi. (…) Ciripitul păsărilor era o cascadă de triluri. Am respirat cu nesaţ prospeţimea pajiştii înverzite, apoi am continuat drumul până am dat de malurile ondulate ale Bistriţei. (…) De pe malul celălalt se auzea o doină din fluier şi zărirăm ciobani cu oile”, scrie Aghata Grigorescu Bacovia în cartea “Bacovia”.
Malul Bistriţei este acum îndiguit, iar localnicii se plimbă pe insula artificială de agrement. Lunca este mizeră, plină de gunoaie şi de balegă, iar singurul zgomot este orăcăitul broaştelor. Din loc în loc, oameni stau la plajă pe iarba arsă, aproape de apa în care băltesc sticle de plastic, resturi de ambalaje, cadavre de şobolani, schelete de peşti, dar şi şerpi de apă. Stuful a acoperit râul, până departe, după barajul realizat în timpul comunismului, iar o turmă de vaci paşte liberă.
“Deci, vrând-nevrând acesta este oraşul lui Bacovia”, îl cităm din nou pe Constantin Călin. Profesorul se referea însă la faptul că orice reporter de televiziune sau de la radio care vrea să fie mai precis în privinţa locului în care se află spune, atunci când comentează meciurile de pe stadionul din Bacău, “ne aflăm în oraşul lui Bacovia”.

Poetul care purta mască

Poetul a ajuns să se identifice cu oraşul, al cărui nume l-a împrumutat. Dacă Aghata Bacovia spune că există mai multe variante ale provenienţei pseudonimului ales de Gheorghe Vasiliu, Constantin Călin precizează că Bacovia este vechea denumire latinească a Bacăului. O dată cu pseudonimul, George Bacovia şi-a aşternut pe chip şi o mască de poet dezolat şi dezolant, de care nu s-a mai putut debarasa.
“A adoptat o mască a decadentismului, specifică timpului, cu care însă s-a contopit”, spune Violeta Ursinschi, profesor de română la Colegiul Naţional “Ferdinand I” din Bacău. Această versiune este susţinută şi de profesorul Călin: “Tânărul Bacovia devine, de timpuriu, prizonierul unui model mintal: poetul decadent, de care nu se mai eliberează”. Cu chipul ascuns sub mască, un pensionar tânăr, care şi-a consumat energiile într-un liceu care nu i-a plăcut şi la o facultate pe care a absolvit-o cu greu, Bacovia a rămas gârbovit, în centrul oraşului cu care s-a contopit.

“S-a dus albastrul cer senin
Şi primăvara s-a sfârşit -
Te-am aşteptat în lung suspin,
Tu, n-ai venit!

Şi vara, şi nopţile ei,
S-a dus, şi câmpu-i veştejit -
Te-am aşteptat pe lângă tei,
Tu, n-ai venit!

Târziu, şi toamna a plecat,
Frunzişul tot e răvăşit -
Plângând, pe drumuri, te-am chemat,
Tu, n-ai venit!

Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,
De mine-atunci nu vei mai şti -
Nu mai veni, e prea târziu,
Nu mai veni!”

( Ecou de romanţă)

Născut într-o zi de toamnă cu furtună

Gheorghe Vasiliu (George Bacovia) s-a născut într-o zi de toamnă, la 4 septembrie 1881, “la ceasurile 14:00, în după-amiaza senină şi caldă, care înspre seară se înnoură (…), un vânt rău începu să vânzolească grădina; cerul se acoperise cu zăbranic cenuşiu; un fior străbătu printre straturile cu flori; un suspin printre frunzele copacilor…”, aşa cum notează soţia poetului, Aghata Grigorescu Bacovia, în cartea “Bacovia”.
Băiatul firav, timid şi stingher era destul de bolnăvicios. La 7 ani s-a îmbolnăvit de febră palustră, iar din această cauză nu a fost dat la şcoală la timp. A fost înscris la Şcoala Domnească nr. 1 din Bacău abia în 1889. “Din clasa I până în clasa a IV-a a avut acelaşi dascăl, pe Nicolae Biberi”, povesteşte Aghata Bacovia.
Prin clasa a III-a de gimnaziu şi-a descoperit vocaţia poetică, scriind şi citind în taină, pe sub bancă. Prima poezie, “Şi toate”, a apărut în Literatorul, la 20 martie 1899, publicată de Gheorghe Jinga, un prieten de familie. La 17 ani scrisese deja poeziile “Plouă”, “Rar, “Sonet”, Tablou de iarnă”, “Amurg violet”, “Decembre”, “Nervi de toamnă”, “În altar”, “Epitaf” ş.a.
Poemul Plumb, deşi inspirat de o vizită la un cavou din cimitirul din Bacău, la 1900, a fost terminat abia în 1902.
“În cavou erau nişte sicrie masive de plumb, peste care se aflau depuse coroane de frunze şi flori de plumb, cum sunt unele şi la cavoul Hasdeu din Cimitirul Bellu. Îl stăpânea şi ideea căderii în neant. Intenţiona să îşi numească poezia «Ego», scrie Aghata Bacovia. Și toate, scrisă cu un an înainte, semnată V. George.
În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb, o va finisa totuşi abia în 1902. În 1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în 1903. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Colaborează la revista Arta de la Iaşi. Se retrage de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Se stabileşte în 1905 În Bucureşti, împreună cu fratele său Eugen.
În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.
În 1916 devine copist la Direcţia învăţământului secundar şi superior din Ministerul Instrucţiunii. În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva direcţiei sale în evacuare la Iaşi.
În perioada 1917-1919 e funcţionar în Bucureşti. În 1920 devine şef de birou clasa a III-a în Ministerul Muncii. În 1921 este avansat şef de birou clasa a I-a în acelaşi minister. Se îmbolnăveşte de plămâni şi demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.
În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediţia a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău. În 1925 devine primul director al revistei Ateneul cultural. În 1926 tipăreşte pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare şi volumul Bucăţi de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcţionează ca profesor suplinitor de desen şi caligrafie la Şcoala comercială de băieţi din Bacău.

În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti, unde soţia sa era profesoară. În 1929 retipăreşte volumele Plumb şi Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Din noiembrie 1930 până în octombie 1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor Români (S.S.R) îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei. Din 1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii. În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii. În 1940 i se majorează pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înfiinţează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obţine o pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reuneşte toate scrierile sale publicate anterior.
În 1945 este numit bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului. Este editat în 1946 volumul Stanţe burgheze, pentru care va fi criticat de autorităţile comuniste. Este pus la index, dar la mijlocul anilor ’50 este repus în circulaţie. E sărbătorit ulterior de Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii. Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuinţa sa din Bucureşti.
Este autorul unor volume de versuri şi proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română, cu vădite influenţe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira. La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet simbolist român şi unul dintre cei mai importanţi poeţi din poezia română modernă.

“Bacăul rămâne oraşul lui Bacovia”
Grădina publică din poemele lui George Bacovia a rămas doar un mic parc, copleşit de uriaşa catedrală ortodoxă care se construieşte în imediata vecinătate. Culoarea plumburie a târgului de la începutul anilor 1900 a fost înlocuită cu cenuşiul blocurilor comuniste. În parcul central, pacienţii de la spitalul judeţean se plimbă în pijamale, sub croncănitul asurzitor al ciorilor. “Vrând-nevrând, Bacăul rămâne oraşul lui Bacovia”, spune profesorul Constantin Călin.
În momentele în care căuta linişte, George Bacovia mergea pe malul Bistriţei, despre care îi povestea şi viitoarei sale soţii, Aghata Grigorescu, în scrisorile pe care i le trimitea de la Bacău. Au şi vizitat împreună lunca Bistriţei într-una dintre vacanţele pe care Aghata le-a petrecut în Bacău.
Biroul la care scria, fotografii, tutun, o învălmăşeală de lucruri care nu-ţi spun nimic despre nevroticul Bacovia, despre depresiile sale, despre bolile care l-au măcinat.

În curtea casei memoriale s-au copt fragii, e o linişte apăsătoare, iar soarele arde oraşul la fel ca în poezia “Cuptor”. Oamenii se mişcă toropiţi de căldură: “Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,/Cu lutul de căldură asudat”. Ne mişcăm şi noi sub razele mult prea calde. Nici un strop de ploaie în Bacău. Cine ar fi zis!?

“Păşeam prin iarba fragedă, plină de toporaşi. (…) Ciripitul păsărilor era o cascadă de triluri. Am respirat cu nesaţ prospeţimea pajiştii înverzite, apoi am continuat drumul până am dat de malurile ondulate ale Bistriţei. (…) De pe malul celălalt se auzea o doină din fluier şi zărirăm ciobani cu oile”, scrie Aghata Grigorescu Bacovia în cartea “Bacovia”.

Sursa: wikipedia.ro

Autor: Flavia Patrana